Sera pentru oameni și plante de la Ulița Deal. O poveste de vis.

Iubesc sera asta, deși nu e a mea. 🙂

Se întâmplă mereu să mă îndrăgostesc de lucruri și locuri frumoase, chiar înainte ca ele să fie gata sau să se întâmple, fiindcă mai întâi eu mă îndrăgostesc de povestea lor. Și când știu povestea, și când știu cum prinde ea viață, și când sunt, printr-un noroc, poate, martoră la călătoria de la idee la materializarea ei, nu mai am nevoie de nimic altceva. Poate doar de răbdare, ca să aștept să fie gata-gata.

În cazul serei pentru oameni și plante de la Ulița Deal (Credevia Mică, județul Giurgiu), mi s-a întâmplat așa: o știam pe Ligia de ceva timp, fiindcă era clienta mea la Cup & Candle; apoi, în pandemie, ne-am apropiat. Visul ei cu sera aceasta l-am aflat atunci. Îmi era greu, recunosc, să îmi imaginez exact ce vrea să facă, dar eram fascinată de bucuria cu care îmi povestea fiecare detaliu: aveam mereu împresia că are în buzunar schița și caietul de notițe. Poveștile ei, dimineața, la cafea, și seara, la ceai, erau mereu o călătorie în viitor. Un viitor plin de frumos, dar frumos din acela care își așteaptă cuminte rândul să se petreacă, negrăbit, netulburat de deadline-uri, piedici, deznădejde.

Acum, când sera e aproape gata, când am fost acolo la câteva zile după ce s-a turnat fundația, când am văzut toată munca de pe acest drum, când îi văd pe Ligia și pe soțul ei, Mihai, cum se bucură de aproape finalul călătoriei, știu că oamenii, ca să facă lucruri mărețe, au nevoie să viseze măreț, așezat. Și mai ales împreună.

Și nu că Ligia e prietena mea, și nu că sera asta e deja unul dintre locurile mele preferate, și nu m-aș mai mărita o dată (cu același om) doar ca să-mi fac nunta aici, și nu că Ulița Deal e deja, pentru noi, un loc blând în care mergem mereu cu bucurie, dar mai ales fiindcă știu că poveștile acestea trebuie date mai departe, mai ales de asta am făcut interviul de mai jos.

Să-l citiți cu inima deschisă și cu bucurie, căci fix așa a fost făcut. Și da, are și o morală, un vis frumos chiar merită tot efortul din lume.

 

Oana D. Botezatu: Care e povestea numelui Ulița Deal?

Ligia Tudor: La un an după ce am ajuns în Crevedia, ne-am gândit să căutăm un nume și ne-am dat seama că nici un nume nu este potrivit. La două săptămăni distanță, a venit factura la energie electrică și am văzut că adresa noastră era Ulița Deal nr. 62. Și ne-am dat seama că acesta este numele – era un capăt de uliță, pe un deal. Și așa a rămas.

Ce înseamnă locul Ulița Deal, cu tot ce presupune și oferă el? Ce este și cum este acest loc, pentru ce și mai ales pentru cine?

Locul Ulița Deal înseamnă acasă.

Întotdeauna a însemnat acasă. Chiar și atunci când am plecat de la bunici și am început școala la București. Este locul în care părinții mei au venit din București, cu toată gașca lor de prieteni, ca să își facă nunta. Dar nu genul de nuntă clasică de la sat. Practic, la ei am văzut prima ședință foto, foarte la modă acum, cu mirii în livada din câmp, cu preotul venit acasă să oficieze slujba, cu petrecere în curte, fără cort.

În copilărie, aici a fost locul în care m-am simțit liberă, iubită și protejată. Este locul în care mă visam și mă visez de cele mai multe ori, oricât de departe aș fi de el.

Pentru mine, este un colț de rai, fix așa îmi și imaginez că ar trebui să arate raiul. O căsuță pe un deal, cu apă curgătoare în vale, un sat înconjurat de păduri, cu apusuri de soare atât de frumoase încât pur și simplu, la sfârșitul fiecărei zile, aștepți următorul spectacol.

 

Acum este acasă pentru noi patru: Mihai, Ligia, Maya și Toma.

 

Sincer, am avut ceva emoții, acum 6 ani, când i-am propus lui Mihai să renovăm casa bunicilor mei de aici, din Crevedia Mică, crezând că nu o să înțeleagă de ce este atât de important pentru mine locul ăsta. Nu numai că a înțeles, dar s-au și adoptat reciproc.

 

Cum a prins viață visul acesta al tău: de unde ai plecat și cum?

Visul de a avea un loc al meu a plecat de la un vis la propriu. La puțin timp după ce mamaia nu a mai fost, am avut un vis. Am visat că eu eram în curtea noastră, iar mamaie, în curtea de peste drum, curtea mamei Geta și a lui tata Tudor. Și mie mi-era bine unde eram, și ei îi era bine dincolo. Și ambele curți erau acasă, și eu pe Pământ eram în rai, și mamaie era în celălalt Rai.

Au trecut anii, raiul din curtea bunicilor a rămas singur și casa lor a rămas singură. Și tot așa au rămas, vreme de 15 ani.

În ultimul an de liceu, l-am cunoscut pe Mihai, iar după ce am terminat facultatea, ne-am căsătorit. Au venit mai apoi, ca să ne fie copii, Maya și Toma. Am crezut mult timp că tot ce visasem până atunci se întâmpla în viața noastră urbană și că nu ne mai lipsește nimic. Parcul cu lac de lângă bloc ținea loc de curte, iar casele din spatele blocului țineau loc de sat.

Într-o zi, în fața blocului nostru s-a ridicat un alt bloc, apoi o clădire de birouri. De-atunci, n-am mai văzut casele, apartamentul nostru a devenit un loc întunecat, cu foarte puțină lumină naturală.

A început să mi se facă dor de Crevedia. O voce îmi șoptea timid că vrea să fie liberă, că libertatea nu-i tocmai libertate când ești mai tot timpul blocat în trafic, la birou sau printre blocuri, chiar și într-un apartament cu patru camere drăguț amenajat.

Știam, că pe un deal, la o oră distanță de București, ne aștepta un colț de rai părăginit de timp și de nelocuire.

Mi-am amintit visul.

Apoi, am îndrăznit să visez că așa cum copilăria mea a însemnat natură, uliță, căței, pisici, copaci numai buni de cățărat, Neajlov în care să te scalzi vara, pădure și miros de iarbă crudă, tot așa va fi, măcar parțial, și copilăria copiilor mei.

Ne-am apucat de restaurat raiul, pentru că da, uneori, chiar și Edenul are nevoie de mici renovări.

Fiecare sfârșit de săptămână sau vacanță școlară s-au mutat în rai. Și, dintr-o dată, orașul nu ni s-a mai părut atât de fascinant ca odinioară.

Cumva, este firesc să se întâmple așa, atunci când îți regăsești paradisul pierdut.

 

Așa faci mereu, mai întâi visezi și apoi acționezi?

Nu cred că am acționat niciodată înainte să visez, înainte să trăiesc emoția visului, să îmi imaginez până la cel mai mic detaliu ce am de gând să fac, să aștept o vreme, ca văd dacă visul mi se mai pare la fel de frumos ca la început. De-abia după ce trec prin toate aceste etape, mă apuc de treabă; mai întâi, totul a fost construit în minte. Și nu numai în minte; funcționez foarte bine când ideea pe care o am face casă bună cu emoția generată de acel gând.

 

 

Povestește-mi câteva momente de pe drumul făcut până acum. Ce a fost cel mai greu, ce a fost cel mai ușor?

Cel mai greu a fost să luăm decizii. 🙂

Prima decizie și cea mai importantă, acum 6 ani, a fost să nu demolăm casa bunicilor mei materni, ci să încercăm să o restaurăm, chiar dacă se afla într-un stadiu avansat de degradare. Cu ocazia asta, mi-am descoperit pasiunea pentru recondiționat obiecte vechi. Am învățat să șlefuiesc lemnul și să repar obiecte ce păreau irecuperabile.

 

A doua decizie am luat-o acum 4 ani, când casa și curtea de peste drum de a noastră au fost scoase la vânzare. Nu aveam nimic pus deoparte, nu aveam în plan să ne extindem curtea, dar, în același timp, nu puteam concepe că acolo ar putea locui cineva necunoscut, care, mai mult ca sigur, ar fi urmat să demoleze căsuța cu prispă.

În copilărie, unde stăm noi astăzi locuiau bunicii mei, iar vizavi stăteau mama Geta și tata Tudor.

Căsuța lor avea prispă ca-n poveștile românești, avea bucătărie de vară și cuptor din lut, cu plită și vatră, pe care ne făcea cococi (turte). Aveau în grădină solar, cu legume de tot felul. Mama Geta nu avea nepoți, dar toți copiii de pe ulița noastră o iubeau ca pe o a doua bunică și curtea ei era tot timpul plină de râsete de copii. Mama Geta ne primea la ea în curte cu toți puii de pisică abandonați, ne dădea să mâncăm din ciorba ei bună, facută la tuci pe pirostrii, iar desertul era pâinea udă, dată prin zahăr. La mama Geta în solar, mă ascundeam de ploile de vară și îmi plăcea. Era ca și cum aș sta în ploaie fără să mă plouă.

Casa de peste drum de locul în care locuiește familia Tudor, casa mamei Geta. Aceasta este casa cumpărată de Ligia și de Mihai și restaurată. În aceeași curte, se află căsuța nordică, sera pentru oameni și plante, cu livadă, piscină și un observator de unde se pot vedea căprioare

 

Cu toate amintirile astea încă vii în minte, nu am conceput, atunci când am aflat că se vând casa și curtea, să știu că în locul ăsta atât de drag s-ar putea muta altcineva. Așa că ne-am străduit să cumpărăm noi.

Ultima decizie, cea mai greu de luat, dar care sunt convinsă că ne-a schimbat cursul vieții în bine, a fost decizia de a părăsi Bucureștiul și de a ne muta aici, în Crevedia Mică. Probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat lockdown-ul, nu am fi avut curaj să facem pasul ăsta. Nu am fi fost convinși definitiv că se poate și altfel și nu aș fi ajuns să îmi îndeplinesc un alt vis al meu, acela de a construi o seră altfel, o seră pentru oameni și plante.

 

Concret, cum se construiește un loc cum e sera pentru oameni și plante? Care sunt pașii procesului? Prin ce etape ai trecut, cum ai lucrat?

O seră pentru oameni și plante se construiește pornind de la fascinația pe care am avut-o tot timpul pentru sere. 🙂 În copilărie, asociam solariile pentru legume cu cuvântul protecție. Bunicii mei nu aveau, cultivau legumele în grădină, dar mi-ar fi plăcut să aibă.

Bunicii paterni ai lui Mihai au avut solarii de când se știu. Acum 20 de ani, când m-a dus prima dată în vizită la ei, am intrat în unul dintre ele și nu îmi mai venea să plec.

Dacă ar fi să mă caracterizez în două cuvinte aș spune “punere împreună”. Îmi place să creez legături între oameni, între locuri dragi, între obiecte. Să îmi aduc aproape tot ce îmi face sau mi-a făcut bine la un moment dat.

Curtea și casa bunicilor mei, curtea și casa mamei Geta, mobila veche și cerdacul cu inimi din căsuța cu prispă a mamei Geta aduse de la Sărata Monteoru din casa bătrânească a bunicilor paterni, câteva cuiburi de narcise tot de acolo, transplantate aici, solariile din curtea bunicilor lui Mihai transpuse în sera pentru oameni și plante de pe uliță.
Au trecut patru ani de când m-am apucat să salvez imagini cu sere care să se apropie cât mai mult de combinația perfectă între o seră tradițională și un spațiu pentru evenimente care să poată adăposti mai mulți oameni. Am adunat zeci de mood boarduri și fotografii cu sere de prin toate colțurile lumii care să poată găzdui și evenimente. Din toate colțurile mai puțin de la noi, pentru că în România nu exista niciuna de acest fel. Mi-am spus că dacă la alții se poate, de ce nu s-ar putea și la noi. Știam, până la cele mai mici detalii, cum vreau să arate a noastră, la final. Că o să aibă cărămidă recuperată, nu nouă, un șemineu uriaș, pentru zilele de iarnă; că va avea dimensiuni formate din cifre impare, cu numerele mele preferate (7m/17m), 7 rânduri de cărămidă, 5 stâlpi laterali; că structura principală va fi din fier, nu din lemn.

Metal, lemn recuperat, cărămidă arsă recuperată, piatră și plante. Elemente primordiale.

Sera pentru oameni și plante, de la Ulița Deal, va fi gata-gata curând. Și apoi va putea găzdui cele mai frumoase evenimente de transformat în amintiri

 

Pentru că oamenii ar trebui să se adapteze la natură și nu invers, pentru că echilibrul poate veni din eliberarea de obiecte inutile, pentru că materialele unei construcții ar trebui să poarte amprenta trecerii timpului și a interacțiunii cu oamenii.

Pentru că, de cele mai multe ori, frumosul se ascunde în lucruri simple și imperfecte, modeste și neconvenționale.

Și da, acum, când este atât de aproape de final, pot spune că este minunată!

Nu pentru că este a mea și nici pentru că este prima de felul ăsta de la noi din țară (deși sunt mândră de mine că am avut curaj să fiu prima), ci pentru că nu există pe lumea asta seră, orangerie, conservator, greenhouse, casă luminoasă, adăpost, casă verde, casă din sticlă sau solarium care să nu aibă ceva special și care să nu te facă să îți dorești să fii și tu parte din povestea ei. Așa cred eu, de-asta mi-am și clădit-o mai întâi în imaginație, cu multă vreme înainte să existe fizic aici, pe Uliță.

Invenția asta magică, care îți dă senzația că în același timp ești și afară și în interior, în care e ca și cum ai sta în ploaie torențială de vară, dar nu te plouă, în care le este bine și omului, și plantelor fie vară, fie iarnă.

 

Ce visezi să se întâmple în sera pentru oameni și plante? Cum ai imaginat locul acesta și cum îl vezi să existe după ce va fi gata? 

Sera pentru oameni și plante îmi doresc să aibă menirea de a conecta oamenii. Oameni conectați între ei și în același timp conectați la natură.

Pentru că, de cele mai multe ori, înăuntru îți poate limita perspectivele, sera a fost gândită ca un spațiu strâns legat de exterior. Un fel de spațiu intermediar, o lume care leagă lumile, o punte de legătură între înăuntru și afară. Ăsta a fost,de fapt, visul de la care am pornit, înăuntru să te simți ca afară.

Iar în locul acesta aproape magic, oamenii care vin să se se simtă bine. Am în minte o listă destul de lungă pentru cum îl văd să existe după ce va fi gata. Cu zile de naștere, nunți, botezuri, ateliere de tot felul (storytelling, diy, sculptură, apicultură, desen, grădinărit), lansări de produs, lansări de carte, retreat-uri și team building-uri de o zi, târguri arts & crafts. Și pe timp cu soare, și pe timp cu ploaie, fie vară, fie iarnă.

 

Te-ai gândit vreodată la tine că antreprenor și creator de loc pentru evenimente? Care a fost momentul în care ai simțit că vrei și că poți să faci asta? Adică aș vrea să continui de aici: “am făcut facultatea de Filosofie, am lucrat în bancă și apoi…”

Am lucrat în bancă 10 ani și, într-o zi, mi-am spus: “Ligico, tu nu ești om care să stea 8 ore într-o cameră cu 4 pereți, în fața calculatorului, lucrând pentru proiecte care nu sunt de suflet, cum ți-ar plăcea ție să fie!” Partea bună a anilor petrecuți în bancă a fost că m-au făcut să realizez că nu sunt o ființă atât de antisocială pe cât credeam că sunt. Din timidă, am devenit semi-timidă, din prea puțin vorbăreață cu necunoscuții, am devenit semi-vorbăreață și tot așa.

Nu m-am gândit la mine ca antreprenor, dar am știut mai mereu că nu voi reuși să mă împrietenesc niciodată cu ideea de a avea un șef sau mai mulți șefi. 🙂 Și mai știam că îmi doresc ceva al meu, de care să mă pot ocupa așa cum îmi dictează intuiția, ceva de suflet, în care să mă regăsesc și care să mă reprezinte.

Am avut tot soiul de idei și cumva tot ce voiam să fac era legat de afară, de natură, de spații deschise, de plante, de obiecte vechi.

Am plecat din bancă fără să știu exact ce altceva știu să mai fac. Plecarea a coincis cu mutarea într-un apartament nou. Primele obiecte vechi recondiționate de mine le-am integrat aici: un telefon din ebonită din 1963, un radio din lemn pe lămpi, un scaun și un fier de calcat. Mi-am cumpărat atunci un șlefuitor mic de mână și am reparat scaunul vechi în baie. N-a fost o idee prea bună – am umplut casa de rumeguș.

Din casa bunicilor, am vrut să păstrez mare parte din mobilier. Pentru că în timpul renovării nu a fost protejat cum trebuie, m-am apucat iar de reparat. Mi-am cumpărat uneltele necesare, am citit tutoriale despre recondiționat mobilă veche și am reușit să le fac să arate din nou bine. Când am cumpărat căsuța mamei Geta, eram deja expertă în recondiționat. 🙂 Mobila salvată de la Sărata Monteoru, din casa bunicilor paterni, ușile vechi, prispa, mese și scaune salvate de prin curțile vecinilor, ramele și tocurile ferestrelor, comoda din baie – toate au primit o nouă viață. Spre exemplu, săptămâna trecută, am terminat de refăcut o jardinieră foarte veche, primită în dar de la niște prieteni. Alte câteva piese adunate în timp mă așteaptă cuminți în căsuța nordică, un alt proiect de-al nostru care va fi lansat odată cu sera.

 

Ce e căsuța nordică?

O căsuță pe cât de simplă pe atât de frumoasă, decorată în stilul “japandi” (mix de stiluri între japonez și scandinav). Va putea găzdui oaspeții pe parcursul evenimentului și va mai îndeplini un rol, acela de boutique maison: cu obiecte recondiționate de mine cărora li se vor alătura și cele ale prietenilor noștri creatori de frumos: antreprenori, scriitori, designeri, handcrafteri, un loc frumos #ulitadealandfriends.

Frumoasa căsuță nordică, ridicată la începutul pandemiei, viitorul loc pentru un boutique maison #ulitadealandfriends

 

Spune-mi despre tine. Ce îți place cel mai mult să faci, care sunt fericirile tale?

Mi-am găsit, până la aproape 40 de ani, și locul, și oamenii, și animăluțele, și obiectele care să mă ajute să fiu eu, să fac ce îmi place, să nu renunț, să mă alint, să iubesc!

Când nu trebuie să tund iarba prin curte, când copiii se descurcă și fără mine, când nu este rândul meu să hrănesc ceilalți 8 membri ai familiei: 4 câini (Puf, Opta, Iancu, Zora), 3 pisici (Miți, Yuki, Mopa) și un șoricel de câmp (Șori) adus cadou de una dintre pisici, îmi place să adun și să repar lucruri.

Toma și Maya, cei doi copii de la Ulița Deal, și animaluțele familiei, în grădina casei în care s-au mutat în martie 2020.

 

Prima fericire, cea cu adunatul, este atât de veche încât este destul de greu să număr anii. În copilărie colecționam timbre rare și cutii de chibrituri cu specii de fluturi. Adunam radiouri stricate și lanterne. În clasa a 6-a am reparat cu letconul telefonul fix care ni se stricase și televizorul Elcrom pe care îl aveam atunci.

În filmul Tinker Bell, zâna Clopoțica este descrisă așa: “She learns that her talent is to be one of the tinkers, the fairies who make and fix things.” Clopoțica este zână cârpaci. Când prietenii mă întreabă ce mai fac, îmi place să le răspund că mai cârpesc una alta sau că mai meșteresc ceva.

Munca mea din ultimii ani s-ar putea măsura în kilometri de lemn șlefuit, vopsit, recuperat, restaurat. Sunt un fel de Clopoțică de pe uliță. 🙂

 

Ce te-a ghidat în amenajarea serei și a locului de la Uliță? De unde te inspiri, ce concepte sunt miez pentru decorurile tale? 

Este foarte important pentru mine ca atât spațiul în care trăiesc sau pe care îl amenajez, cât și obiectele care îl ocupă să spună o poveste. Îmi plac lucrurile simple și elementele naturale. Când recondiționez ceva, nu ascund niciodată urmele trecutului și ale degradării sau imperfecțiunile obiectului respectiv. Ele fac parte din istoria lui și toate aceste componente îi redau unicitatea. Când decorez, mă inspir din natură. Când aranjez masa, mă uit în curte la culorile din jurul meu și încerc să le recompun cromatic cu ajutorul veselei din bufet.

Așa am descoperit întâmplător, acum câțiva ani buni, că felul ăsta al meu de a mă raporta la lume și la obiectele din jurul meu se regăsește într-un concept japonez numit wabi-sabi.

 

De unde și cum alegi piesele pe care să le folosești? Vânezi comori vintage, unde, cum? Folosești altfel piese mass market? Care e abordarea ta aici?

Aproape toate lucrurile pe care le folosesc sunt piese vintage. Mobila din case, obiectele de decor, vesela, textilele. Am devenit cumva expertă în a găsi piese rare. Aici, în sat, oamenii deja au învățat că înainte să arunce ceva vechi de care nu mai au nevoie, mai întâi mă întreabă pe mine dacă îl doresc. Dacă am musai nevoie de un anumit obiect, caut pe olx. Sau pe grupurile de pe Facebook. Majoritatea căutărilor mele încep cu “… vechi”.

Masă de toamnă, în curtea casei. În plan secund, casa în care locuiește familia Tudor

 

Oficial, sera pentru oameni și plante se va lansa în această toamnă. Ai emoții?

 Oho, am emoții cu carul! Și nu întâmplător, dacă totul va decurge firesc, dacă vom fi sănătoși, petrecerea de inaugurare se va numi “Emoție de toamnă”.

Liniștea și binele le găsești când îți găsești locul sau când el te face să îl regăsești, chiar și după atât de multă vreme. Și când locul tău te așteaptă să te reîntorci la el cu tot ce ai tu mai de preț, omul pe care îl iubești și cei doi copii. Te mai așteaptă să te întorci cu prietenii pe care ți i-ai făcut pe drum. Și-apoi, după ce ai ajuns aici, îți mai aduce și el prieteni noi, pe care poate altfel nu i-ai fi cunoscut.

 

Ulița ce duce la Ulița Deal 🙂

 

 

Dacă vă place locul, dacă vă plac oamenii lui, puteți urmări pagina lor de Facebook, aici, și/ sau pagina lor de Instagram, aici. Iar dacă credeți că sera pentru oameni și plante vi se potrivește pentru un eveniment, îi puteți scrie Ligiei folosind această adresă de e-mail – tudor.ligia@gmail.com

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!