Foarte obosită, dar mai mult fericită. Povestea a trei zile în care nu am stat deloc

Asta-i prima zi după trei în care nu prea am avut timp să respir. Nu sunt foarte obosită (mai ales că am adormit aseară odată cu băieții și m-am trezit odată cu ei, după zece ore, cu doar două pauze de hrănit micul peste noapte); mai mult sunt fericită că am reușit să fac atâtea lucruri în doar trei zile.

 

M-am întâlnit sâmbătă, la conferința The Power of Storytelling 2018, cu o prietenă care mi-a zis că, de câte ori citește ce scriu, își zice că vrea și ea doi copii, ca mine. Haha. „Pare atât de fain și de minunat!” „Păi chiar este, dar vezi că-i și greu.” 🙂

 

Sper că nu vă las nicio clipă impresia, prin ce scriu, aici și pe Facebook, că e doar frumos să fii mamă de doi. Nu-i. De multe ori, dacă nu chiar mereu, foarte frumosul vine la pachet cu foarte oboseala, cu foarte frustrarea, cu foarte greu, cu foarte enervarea că nu îți ajunge timpul niciodată pentru tot ce vrei. Pentru mine, să mergi mai departe ușor înseamnă să accepți din start că, uneori, planurile tale vor da un super chix; că, la final de zi, s-ar putea să nu fi făcut mai nimic din ce doreai, ci doar o parte din ce trebuia; că baia aia de o oră, cu spumă și lumânări, se întâmplă rar spre deloc nu se întâmplă niciodată; că fix atunci când ai făcut un desfășurător perfect, pe ore, apare ceva – insert aici viroză, febra, căzături, vărsături, dinți etc. – care dă totul peste cap. Respectând această ultimă regulă nescrisă, la noi au apărut niște analize de dus la laborator sâmbătă dimineață, în mijlocul programului deja mega încărcat. 🙂

 

Hai să vă zic cum au fost la noi ultimele trei zile: vineri și sâmbătă, conferința anuală cu și despre jurnalism și povești, sâmbătă – lumânări de făcut, ambalat, împachetat, plus un brunch la care trebuia să merg, fiindcă apucasem să promit, duminică – o alergare de 10 km pentru HOSPICE Casa Speranței și un eveniment privat – o expoziție cu vânzare, pentru lumânările noastre. Exceptând faptul că sâmbătă nu am ajuns decât la jumătate de zi de conferință, din cauza chestiunii cu analizele, s-a întâmplat totul cum trebuia. Ba chiar am gătit, nu știu cum, și o pâine cu susan, sâmbătă seară. Doar atât, că altceva de mâncare nu am apucat să fac. Aveam în frigider o supă de roșii cu orez, just in case.

 

Ziua 1 a decurs aproape fără probleme, cu precizarea că David a ajuns târziu la grădiniță, fiindcă a trebuit să mă ducă pe mine la conferință mai întâi, cu mașina. La final de zi, însă, Cristianul era destul de supărat: nu a mai stat atât de mult timp fără mine și asta l-a întristat toată ziua. Noaptea a dormit ținându-mă de mână.

 

Ziua 2 trebuia să o petrec tot la conferință, de dimineață, cu o pauză mică de mers la un brunch, la prânz. Doar că dimineața a fost mai dificilă decât am estimat, Eugen a trebuit să facă o excursie până la laboratorul de analize, să verificam ceva la David, iar băieții – niciun chef să rămână fără mine.

Am reușit să ajungem, totuși, la brunch-ul cu degustare de la Lăptăria cu caimac. Iar de acolo, am mers direct să-mi ridic kitul de alergare, și de acolo, fuga la jumătatea rămasă de conferință. Între timp, băieții au adormit în mașină și au plecat spre casă. Fără mine. 🙂 Seara, micii mi-au reproșat că am lipsit, ba chiar David mi-a precizat și că a plâns puțin de dor. Aveau chef de joacă, așa că adormitul a durat o veșnicie, iar miezul nopții m-a prins cu o pâine încă necoaptă. Până s-a copt pâinea, am aliniat hainele de a doua zi. Pentru toată lumea. 🙂

 

Ziua 3 a început când a sunat telefonul, la 7 fără 10. Planul era foarte simplu, în capul meu: îl alăptez pe Cristian, mă strecor ușor pe hol, îmi pun hainele de alergare și, la maximum 7.20, fuga la Piața Constituției, la start. Evident că nu a funcționat. Cristianul a mâncat, dar s-a și trezit – și treaz a rămas, așa că abia la 7.40 am ieșit pe ușă. Am luat un taxi până la Unirii, iar de acolo singura variantă a fost să alerg până la Start, la Izvor, cam un kilometru. Alergarea de 10 km era programată să înceapă la ora 8.00, eu am ajuns la 8.03, dar, fiind foarte, foarte mulți alergători la start, mi-a venit rândul să o iau din loc la 8.06.

Când am trecut de finish, era puțin peste ora 9.00. Am mai fugit o tură, până la un taxi, și am ajuns acasă destul de repede. Băieții erau deja bulversați de a treia mea zi de absență. :)) Desigur, David m-a anunțat că i-a fost dor de mine și chiar a vrut să plângă. M-am revanșat cu medalia, care i s-a părut un cadou frumos. 🙂

După alergare, am plecat, cu cățel, cu purcel, la evenimentul de la Ochișoru (unde am expus lumânările Cup&Candle, făcute de noi, în cadrul unui eveniment mic, dar foarte, foarte frumos – voi scrie despre asta cât de curând). Iar de când am ajuns la Ochișoru, a început un maraton (pe tocuri de 10 cm) de vorbit minute în șir despre povestea lumânărilor noastre. După vreo cinci ore, am făcut ceea ce nu fac niciodată-niciodată la un eveniment: am renunțat la tocuri și mi-am pus teniși. Dar nu mai puteam să și alerg după băieți prin curte, făceam schimb cu Eugen – când el unul, când eu unul, să și stau drepți la prezentare. Plus că deja începeam să-mi simt picioarele dureroase, de la alergare.

 

Am ajuns acasă, sfârșită, pe la 18.30, iar o comandă la pizza mi s-a părut cea mai bună variantă de cină. Mă rog, am încercat cu supă, dar nu a vrut nimeni. Nici măcar eu. După duș, am intrat să adorm băieții. Nu mai țin minte precis, dar cred că m-au adormit ei pe mine. Și ne-am trezit de dimineață, ei – fresh, eu – nu prea, dar, în orice caz, pregătiți de o zi plină. Partea bună e că ne așteaptă, de miercuri încolo, câteva zile la Sibiu, la Astra Film Festival. Voi avea și mult de lucru, dar măcar suntem la Sibiu, unde ni se întâmplă mereu zile bune și oameni faini.

 

 

Evident că lucrurile pot sta mereu altfel pentru familiile cu doi copii, fiecare joacă după regulile lui, sunt oameni foarte liniștiți doar să își facă joburile de zi cu zi și să aibă grijă de copii, și sunt oameni care vor să facă mai mult de atât. Noi suntem OK așa, ocupați tare și, după cum probabil bănuiți, un pic în haos. Sigur că ar fi mai ușor dacă ai avea pe cineva care să te mai „salveze” de copii, când e musai, dar noi suntem OK cu David și Cristian (aproape) mereu după noi; nici nu știm altfel. Ne place să-i expunem la situații noi, experiențe noi, oameni noi, locuri noi. Și, din ce ne-am dat seama, și ei sunt OK cu asta. Iar când nu sunt OK, ne anunță și trecem la planul B. Plan pe care nu-l avem mereu pregătit, dar ne descurcăm din mers. 🙂

 

*Am scris asta ca să nu-mi mai spună prietenele că prea dau de înțeles că e ușor să faci mai multe chestii odată, când ești și mamă de doi. E bine să știți, de la sursă, că de multe ori nu e ușor deloc. E obositor, uneori e de-a dreptul istovitor, dar s-ar putea să fie și aducător de fericire, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Pentru mine, a fost important în aceste trei zile să ajung la conferința de jurnalism The Power of Storytelling, organizată de revista DOR. Dar a fost important și să mă țin de cuvânt și să alerg 10 km pentru HOSPICE. A fost important să fiu eu cea care adoarme copiii, dar a fost foarte important și să scot povestea Cup&Candle în lume, în cadrul unui eveniment altfel. Au fost prea multe lucruri importante, dar, cumva, am reușit să le fac pe toate. Și cel mai tare mi-a plăcut că, la final de weekend, mi-am amintit să-i mulțumesc soțului meu fiindcă știe să fie acolo pentru mine, mereu.

 

 

 

Iar asta e o poză pe care a făcut-o Eugen și pe care am primit-o cu bucurie, pe post de cadou, la final de weekend plin: 

 

 

Be happy & nice,

Oana

 

 

Foto: arhiva personală