Tu ce ai face dacă ai mai avea fix o sută de zile?

Am stiut de la început că urmează să citesc o carte tristă, adică am aflat, fără să deschid cartea chiar, că personajul meu mai are de trăit o sută de zile. Cu toate că, de obicei, nu prea îmi plac cărțile (și nici filmele) cu final trist (și mai ales anunțat), am deschis cartea lui Fausto Brizzi și am început să o citesc în urmă cu câteva zile. De atunci nu o mai las din mână (cât se poate, căci nu am niciodată atâta timp liber precum mi-aș dori) și, de fiecare când sunt nevoită să o închid, îmi răsună în cap aceeași întrebare: Eu ce aș face dacă aș ști că mai am de trăit fix o sută de zile?

Cum aș trăi și mai ales pentru ce, cu ce mi-aș umple minutele, secundele, orele, căror oameni le-aș dedica cele o sută de zile prețioase, ce aș alege să fac ca să nu îmi pară rău, ce emoții aș strânge în piept și ce bucurii aș da mai departe, ce le-aș spune celor pe care îi cunosc și cum aș da vestea celor mai iubiți ai mei, câte zâmbete aș fi în stare să port și câte lacrimi aș fi nevoită să împart, cu ce mi-aș îmbrăca trupul și inima până la capăt, cu ce gânduri ar rămâne oamenii în urma mea?

Am început să citesc cartea lui Fausto Brizzi – care se numește O sută de zile de fericire – într-o noapte în care am stat să-i păzesc lui David somnul tulburat de o amigdalită. Pagină cu pagină, am intrat în ultimele zile din viața unui personaj tare simpatic, Lucio, un tip cu o nevastă, un socru, doi copii și trei prieteni, Lucio – bărbat la 40 de ani, un tip cu umor, antrenor ratat de polo, soț care tocmai și-a înșelat nevasta, Lucio – bărbatul care își începe fiecare dimineață cu o gogoașă găurită. Am acceptat provocarea lui Lucio de a fi părtașă la o numărătoare inversă a vieții, ceva la care nu m-am gândit niciodată. Un joc morbid și, paradoxal, un joc aducător (și) de fericire. Căci, așa cum spune și protagonistul, abia atunci când știi că nu mai ai timp începi cu adevărat să trăiești.

Mi-am pus semne în carte la câteva vorbe la care aș vrea, din când în când, să revin. Lucruri pe care le știu, desigur, dar pe care e bine să ți le reamintești dimineață, la prânz și seara și, în general, de câte ori se poate. Las mai jos câteva dintre fragmentele mele preferate (dar vă asigur că e plină cartea de vorbe care te trezesc și pe care ai vrea să nu le uiți în niciun moment al vieții tale:

 

“- Și oricum, reia vorba Massimiliano, nu ți-am spus-o niciodată, dar toată chestia asta cu numărătoarea inversă, care poate părea o tîmpenie chiar și pentru cei care nu ți-o spun, mie mi se pare că e lucrul cel mai interesant pe care l-ai făcut în viața ta. Spunea Marcelo Marchesi: Important e ca moartea să ne găsească vii. Nu-mi mai aminteam această frază. Dar e foarte frumoasă. Poate cel mai frumos aforism din toate timpurile, pe care și Oscar Wilde l-ar invidia. Important e ca moartea să ne găsească vii. E tocmai filosofia pe care o urmez în aceste zile. Poate ar trebui să fie filosofia care să îndrume orice acțiune a noastră, la orice vârstă.”

 

“Realizez pe loc că oamenii nu se împart în buni și răi, meridionali și septentrionali, inteligenți și proști, sau miile de alte distincții pe care le inventăm pentru a ne anima existența. Ci ei se împart în cei care îndoaie foile unei cărți și în cei care nu în doaie foile unei cărți. Primii sunt fericiți. Ceilalți pot să devină.”

 

“Azi am urcat pe terasa blocului și am instalat acolo un șezlong de plajă. Am închis telefonul mobil, m-am întins, având pe mine un șort și un tricou. Cu ochii ficși spre norii care se îmbrățișează pe cer, desenează niște pete ale precum cele ale lui Rorschach, care apoi se destramă. Am rămas așa vreo patru sau cinci ore. Inert ca un naufragiat. Aș fi rămas așa pentru totdeauna.”

 

“Ies pe stradă și-mi cumpăr un cornet cu trei feluri de înghețată. Fistic, ciocolată crocantă și frișcă făcută ca pe vremuri. După părerea mea, mult mai utilă și mai puțin costisitoare decât un psiholog.”

 

“Iubesc: viața. 
Urăsc: moartea. 
Banal, dar adevărat.”

 

***

Încă nu am terminat cartea, sunt la ziua 36 (adică Lucio mai are de trăit 36 de zile) și m-am oprit. Aș vrea să îi prelungesc cât mai mult viața personajului pe care deja am început să îl iubesc și pe care, uneori, l-aș strânge în brațe, așa cum îți vine să strângi un necunoscut care plânge. Am pus cartea pe noptieră și o mai las așa, acolo, îi mai dau omului, în mintea mea măcar, câteva zile de la mine. Mai ales că se pregătește de o călătorie, una dintre cele mai frumoase, dar și ultima în această viață, alături de soție și de cei doi copii.

Probabil că acesta nu e decât un pretext pentru a-mi face eu ordine în gânduri. Încă mă trezesc cu întrebarea în cap, mă gândesc la ea și în pat, înainte de culcare, și în bucătărie, dimineața, când pregătesc micul dejun. Eu ce aș face dacă aș ști că mai am de trăit fix o sută de zile?

Aș plânge. La cum mă știu, aș plânge mult și bine și nu m-aș opri decât ca să încep din nou. Și nu de frică aș plânge, ci cel mai tare de dor.

Aș râde. Nu mulți oameni (sau poate deloc) știu exact câte zile mai au de trăit și au șansa să le trăiască în perfectă cunoștință de cauză. Aș râde în semn de mulțumire.

Aș iubi. Aș iubi tot ce nu am avut timp să iubesc până acum, de o mie de ori și încă pe atât, aș iubi și aș spune TE IUBESC cu voce tare. Oricui are nevoie de asta.

Aș strânge în brațe cu dragoste toți oamenii mei dragi. Copilul, soțul, mama, tata, surori, frate, nepoți, prieteni. Pe toți laolaltă și pe fiecare în parte.

Aș spune o rugăciune. Rugăciunile îmi fac bine mie.

Aș organiza o întâlnire la care oamenii să mă vadă așa cum mă știu, înainte de a începe să mă topesc ca o înghețată la soare. Și aș face pâine de casă și spanac cu ou și biscuiți cu nucă și unt.

Aș face tot posibilul să fiu trează cât mai mult. Trează și atentă la tot ce mișcă, fie că e vorba de un avion sau de un greier.

Aș cere iertare multor oameni cărora le-am greșit.

Mi-aș cere iertare mie că nu am trăit mai cu poftă.

Aș face o listă de cadouri pentru fiul meu, pe care iubitul meu soț să bifeze aniversările viitoare. Neapărat aș trece pe listă o plimbare la mare, toamna, într-un septembrie ca cel în care am fost noi trei pentru prima dată.

Mi-aș ruga prietenele să nu mai amâne nimic, niciodată.

Aș scrie și aș tot scrie, aș umple nopțile albe cu scris de mână.

Aș asculta muzica de la nunta noastră și m-aș uita la poze ca să le memorez pentru Dincolo.

Aș plânge.

Aș zbura cu parașuta.

Aș merge la echitație.

Aș organiza un picnic în fiecare zi.

Aș dansa în ploaie.

Aș pune flori la presat pentru eternitate.

Aș râde. Aș râde. Aș râde.

 

*Las lista deschisă, căci sigur aș mai vrea să fac multe, și voi reveni aici de fiecare dată când îmi voi da seama care sunt bucuriile care mă fac vie. E un exercițiu bun pentru minte și pentru suflet, pe care vă încurajez să îl faceți odată. 🙂

 

***Cartea O sută de zile de fericire, de Fausto Brizzi, a apărut la Editura TREI. Eu mi-am cumpărat-o de la Târgul Gaudeamus, nu mai știu cât a costat, căci am luat mai multe odată, dar, dacă doriți să o cumpărați, o găsiți online pe mai multe site-uri (elefant.ro, emag.ro, libris.ro), costă aproximativ 30 de lei. 

 

 

Fotografii: arhiva personală. Veți înțelege, după ce veți citi cartea, de ce am pus o poză cu gogoși. 🙂