Am trecut peste, dar tot doare

„La Terapie Intensivă, unde m-am trezit speriată că dintr-un somn adânc, m-am simțit goală, deși eram învelită până în gât. M-am mângâiat pe burtă, prin pătură, cum făcusem de atâtea ori în ultimele săptămâni, dar mi-am dat seamă că nu mai am ce mângâia. Apoi a venit la mine medicul. S-a supărat că m-a găsit plângând: Mai bine ai zâmbi. Vei avea o a două șansă“. Am amuțit. La câteva minute, a intrat și iubitul meu. Mi-a spus ceva ce nu-mi spusese niciodată până atunci. Era tot ce aveam nevoie și tot ce mai conta.”

 

Am scris asta în urmă cu patru ani, în ediția de iunie a revistei Marie Claire România, la scurt timp după ce am pierdut o sarcină. Între timp, am devenit mama unui copil minunat, David (2 ani și 2 luni) și, peste vreo patru luni, voi fi mamă pentru a doua oară.

Sunt fericită cu viața pe care o am, iubesc să fiu mamă și, pe lângă asta, să îmi fac meseria (să scriu despre oameni și povești), nu e zi în care să nu râd, să nu mă bucur, să nu fiu vie. Dar uneori îmi amintesc de episodul acela, de primul meu copil, cel nenăscut, și îmi dau seama că încă mă doare. Am trecut peste trauma pierderii unei sarcini, nu singură, ci cu ajutorul celor dragi mie, dar amintirea a lăsat urme care ustură la fiecare gând.

 

„Al doilea control la medicul ginecolog ne-a speriat un pic. Tot nu se vedea „ce trebuie“. Așa că am decis să merg la un alt control, la un spital cu aparatură mai performantă. Era o altă zi de joi. Aproape zece minute, fără să clipească, medicul i-a dictat asistenței ce să scrie în fișa mea: „Sarcina în evoluție, sac embrionar…, dimensiuni…“ La final mi-a zis așa: „Doamna, nu e bine. Nu e bine deloc. E posibil să fie o sarcină cervicală și sfatul meu este să mergeți de urgență la spital, altfel riscați să sângerați și, Doamne ferește!, să muriți. Stăteam în față medicului și a asistenței care mă priveau cu milă și cu greu mi-am stăpânit lacrimile. Nu țin minte cum am ieșit afară de acolo și nici cum am reușit să-l apelez. „Vii să mă iei?!“ Atât am reușit să-i spun. Când a venit, ascunsă în mașină, am plâns că și cum era ultimul plâns de care aveam parte.

…

În dimineaţă în care m-am internat am fost mai speriată că niciodată. Îmi era greaţă şi simţeam în stomac o durere cum n-aş fi crezut că pot suportă. Timp de două zile, medicii au analizat sarcina aproape la fiecare jumătate de ora. Într-un final, mi-au pus diagnosticul: sarcina extrauterină de tip cervical. Care e una foarte rară (0,15%) şi se dezvoltă atunci când ovulul fecundat se fixează la nivelul colului uterin. Consecinţele pot fi grave: risc de infertilitate. Înainte să mă opereze, medicul ne-a luat pe amândoi şi ne-a povestit ce e cu sarcina şi în ce fel s-ar putea rezolva.

Ne-a spus că e nevoie de un chiuretaj şi că speră că operaţia să decurgă bine, că are trei planuri pentru intervenţie, ultimul fiind histerectomia. L-am întrebat de ce apare sarcina asta. „Uneori, Dumnezeu alege să nu lase unele sarcini să se dezvolte. E mai presus de ştiinţă, medicină nu are nici răspuns, nici rezolvare pentru asta“.

 

În primele săptămâni de după, plângeam zilnic. Dimineața, la prânz și seara, ca într-un program de mese fixe. Plângeam acasă și plângeam la redacție, plângeam în pat și plângeam pe stradă, plângeam singură și plângeam în brațele lui. Mi-au trebuit multe săptămâni pentru a mă convinge că nu a fost vina mea, că nu făcusem nimic greșit, că așa a fost să fie. Chiar așa a fost să fie.

Până să vină David, pe lume, durerea a fost mai greu de dus. Apoi, puiul de om care a venit în viața mea, ca să mi-o împlinească, m-a vindecat. Grija pentru ca lui să-i fie bine în fiecare clipă m-a ținut ocupată și mi-a alungat gândurile și durerea. Mâinile lui mici care mă căutau – și mă caută încă – și ziua, și noaptea, ochii care râd din tot sufletul, zâmbetele care îmi inundă diminețile, râsetele pe care le aud seara, la culcare, și, mai nou, zecile de cuvinte stâlcite care ies pentru prima dată din gura lui cu buze perfecte – totul m-a ajutat, început cu încetul, să dau uitării ziua în care am pierdut prima sarcină.

Din când în când însă, și mai ales de la începutul lui 2017, de când am rămas din nou însărcinată, mă surprind gândindu-mă cum ar fi fost dacă acea sarcină ar fi ajuns la termen, dacă acel copil ar fi fost cu noi acum. Nu sunt în depresie și nici nu mă gândesc în fiecare zi la sarcina pierdută, dar, inevitabil, îmi amintesc că inima mea nu mai e întreagă din ziua operației. O parte din ea s-a rupt din mine atunci, ca o jertfă pentru bucata din mine care s-a dus.

 

„Era miercuri când am intrat în operație de urgență. Sarcină se dezvolta în ritm normal și orice amânare era riscantă. Pe patul de la Terapie Intensivă, unde am stat cât am completat fișa de asumare a răspunderii, împreună cu medicul meu, am plâns mai mult de frică decât de durere. În sală de operație erau multe persoane (medici experimentați, asistențe și medici rezidenți prezenți la un caz special). Înainte să adorm, cineva m-a mângâiat pe frunte. A fost atât de liniștitor. Apoi gata.”

 

Am scris despre trauma mea la foarte scurt timp după ce am trecut prin ea, fiindcă pe mine, de cele mai multe ori, scrisul m-a vindecat, mi-a făcut bine. Mai mult bine decât au reușit să îmi facă, uneori, oamenii și chiar psihoterapeuții.

Știam că, dacă voi scrie, o parte din problemă va fi rezolvată, căci mă voi fi descărcat de toate emoțiile și lacrimile. Am scris dintr-o suflare atunci două pagini de revistă, am scris plângând, și nu am mai recitit textul până de curând.

Eram singură acasă zilele trecute, când am deschis revista la pagina 70. Am recitit textul cu ochii inundați de apă sărată și am retrăit senzația aceea de frică amestecată cu durere și neputință. Mi-a tremurat sufletul până la ultimul rând.

 

Am trecut peste, așa îmi tot repet, dar de câte ori mă pun în fața acelei amintiri mă chircesc de durere. Cred însă că e sănătos pentru mine să nu uit care sunt momentele care m-au făcut omul de astăzi, mama și femeia care sunt. De câte ori am încercat să neg durerile prin care am trecut, de atâtea ori ele s-au întors ca un bumerang și m-au îngenunchiat și mai tare. De aceea nu vrea să neg, nu vreau să uit.

Și de aceea am scris acest text acum, când au trecut patru ani de la publicarea poveștii unui coșmar emoțional prin care am trecut. Pentru că vreau să-mi amintesc.

Și l-am mai scris pentru toate prietenele mele care au pierdut o sarcină, două, trei, pentru toate femeile care au crezut că viața lor se va sfârși după ce au pierdut un copil înainte de a duce sarcina la termen. Nu sunteți singure, suntem mai multe. Și pe toate ne doare, chiar dacă au trecut câteva săptămâni, câteva luni, un an sau zece. Dar pierderea aceea a făcut din voi femeia puternică de astăzi.

 

„Am pierdut un copil, primul meu copil. Dar am aflat că sunt mai norocoasă decât mi-aş fi închipuit vreodată: am avut parte de un medic excelent, căruia i-a păsat de mine din prima clipă, fără să mă cunoască, un medic-om bun. Mi-am dat seama că sunt mulţi oameni cărora le pasă de mine, că am o familie minunată şi un om iubit cum nu credeam că există decât în cele mai puerile filme romantice.

Încă mă întreb de ce am fost eu ghinionistă cu sarcina cervicală (una care apare la câteva zeci de mii) şi ce am făcut greşit de nu a vrut omuleţul acela să-i fiu eu mamă. Încă visez oameni în halate albe şi paturi de spital, încă îmi amintesc cum cineva m-a mângâiat pe frunte înainte de operaţie. Dar mă vindec uşor, cu dragostea de care am parte.”

 

 

Povestea sarcinii pierdute, pe care am scris-o în ediția iunie 2013 Marie Claire, și din care am extras câteva fragmente, o puteți citi online, aici.

 

Foto: Mircea Reștea