Eterna dilemă a celor șapte ani de acasă. Și a lipsei lor

Cu un copil în burtă (destul de mare și vizibilă) și unul în brațe (12 kg, fără haine), am mers săptămâna trecută cu metroul prin București, vreo trei zile, de două ori pe zi, în picioare. Nu mă plâng, că nu am murit, sunt încă bine-mersi, dar constat că, uneori, oricât am vrea să vedem jumătatea plină, tot cea goală ne sare mai întâi în ochi. Știu că am spus de multe ori că voi încerca să scriu pe blog despre lucrurile frumoase pe care le vedem, le trăim, le simțim, dar uneori simt nevoia să le povestesc și pe cele mai puți roz. Asta așa, pentru diversitate, și pentru a nu ne amăgi că trăim într-o lume perfectă, căci nu știm cu toții că nu prea e așa. 🙂

“Știți, doamna are prioritate, e și însărcinată și are și un copil în brațe”, a spus cu voce tare o tipă de lângă mine, în metroul pe care l-am luat zilele trecute de la Piața Muncii.

Tăcere, nimeni nu a zis nimic. Nimeni dintre cei care aveau treabă pe telefon nu și-a ridicat privirea. Culmea, mă aflam chiar lângă locurile rezervate mamelor și bătrânilor (și semnalizate ca atare). Ocupanții, un tip și o tipă, tineri, mai tineri ca mine. Nu am zis nimic, fiindcă nu-mi place să cerșesc un loc pe scaun, oricâtă nevoie aș avea, așa că am zâmbit și mi-am văzut de conversația cu David.

Poate că tipul și tipa de lângă mine erau recent operați sau foarte obosiți, habar nu am, nu îi judec și nici nu m-am supărat pe ei, mai ales că știu că și tinerii pot fi bolnavi, nu numai bătrânii. Poate am avut ghinionul să nimeresc într-un metrou plin de oameni obosiți după zilele libere de Paști. Sau poate unii dintre ei nu m-au văzut, căci nu și-au ridicat ochii din pământ (știți, nu, că cei mai mulți oameni, când merg cu metroul, stau cu privirea în jos? – dar asta e alta poveste), iar unii nu au auzit ce a spus tipa care a încercat să îmi obțină un loc pe scaun.

Știu însă că eu, și nu mă bat cu pumnul în piept, doar mă folosesc de exemplul personal, aș fi cedat locul. Fiindcă mama și tata, mai de modă veche, probabil, m-au învățat să ofer un minim ajutor atunci când cred că este cazul să o fac. Și mai știu că mi-ar fi fost rușine de rușinea mea dacă aș fi refuzat să ofer locul – în metrou, autobuz, tramvai etc. – unei persoane, femeie sau bărbat, cu un copil în brațe.

Îmi doresc enorm să cred, deși e greu de tot, că ce mi s-a întâmplat mie e o excepție. Că, de regulă, oamenii sunt buni și oferă o mână de ajutor gratuit atunci când se cere. Mi-ar plăcea să fiu convinsă că tinerii precum cei care ocupau scaunele rezervate sunt niște rarități, că cei mai mulți sunt calzi și gata la orice oră să întindă o mână. Dar mi-e foarte greu să fac asta, oricât de tare mă antrenez să văd doar părțile bune din oameni și din lumea în care trăiesc.

România nu e a celor pe care îi știu eu, a celor cu care împart timpul în realitate și pe Facebook, în bula mea. Din păcate, sunt mai mulți Ceilalți.

Cei care înjură la semafor și care fumează la locurile de joacă pentru copii, care bagă gunoiul sub preș la fel de des pe cât aruncă ambalajul de la ciocolată oriunde în altă parte decât la coșul de gunoi. Țara e mai mult a celor care nu iau atitudine, fiindcă nu e treaba lor, nu-i privește direct; a celor care te împing la coadă la supermarket, fiindcă nu au răbdare să îți pui produsele în sacoșă.

Trist până la Dumnezeu, dar România adevărată nu e a românilor ospitalieri și primitori și empatici, ci mai mult a celor care trec pe lângă tine dacă te văd căzut pe trotuar, a celor care îi fură telefonul și ceasul unei persoane leșinate pe stradă (și asta nu e o poveste, e o realitate despre care am aflat de curând de la un domn care lucrează la o asociație ce oferă cursuri de prim ajutor).

Țara mea, oricât de rău mi-ar părea că trebuie să recunosc, nu e a celor cu care îmi împart peretele de Facebook, ci a celor care aruncă în oameni necunoscuți cu pietre cât pumnul, cu aceeași ușurință cu care aruncă aiurea cu popcorn în sala de cinema. A celor care judecă, fiindcă ei sunt perfecți, nu ca tine. A celor care nu te ajută, fiindcă ești bețiv și puturos. A celor care uită că “a avea șapte ani de acasă“ nu e o expresie de modă veche.

 

Mă fascinează cum se vorbește atât despre cât de puțin și de greu se schimbă țara în bine, despre cum așteptăm mereu să facă altul sau, de ce nu, să facă statul, că doar e treaba lui. Știu, ați mai auzit asta, statul suntem noi, țara e făcută din oameni. Iar schimbările mari chiar se fac din schimbări mici.

Poate vă aduceți aminte de asta data viitoare când, în metrou, o femeie sau un bărbat cu un copil în brațe ar avea nevoie de ajutor.

 

PS: Altfel, să știți că eu mi-am învățat lecția. De când sunt gravidă, umblu mereu cu pastilele No-spa în geantă, nu se știe niciodată când am contracții. Da, și când am mers cu metroul, zilele trecute, le-am avut la mine și chiar mi-au prins bine. 🙂

 

Be happy & nice,
O.

 

Foto: din arhiva personală, făcută de E. în urmă cu doi ani. 🙂