În spital, ca în gară. Povestea unui taburet

Un taburet rotund, cu picioare din fier, mi-a fost pat timp de trei nopți într-un spital de stat din București, România lui 2017. Nu mă plâng, sunt vie și mă bucur că sunt vie, ca să pot să povestesc asta. Dacă ați dormit vreodată în gară, în sala de așteptare, sau în tren, pe un scaun cu spătar, buretat, sau în tramvai, între stații, e posibil să bănuiți cam cât de comod mi-a fost. Nu scriu asta ca să îmi trimiteți mesaje cu îmi pare rău că ai trecut prin asta, vă mulțumesc, dar nu ajută prea mult. Nu vreau nici să mă compătimiți că nu am avut parte de o cazare de lux într-un spital privat. Nu îmi doresc nici măcar să dați share acestei povești. Nici să blestemați, încă o dată, țara asta, sistemul nostru, politicienii cărora nu le pasă decât o dată la patru ani.

Scriu povestea asta – pe care au trăit-o mulți părinți și înaintea mea și pe care mulți o vor mai trăi în continuare, din păcate – ca să vă pese. Ca să vă gândiți mai mult la ce contează, uneori, cu adevărat. Nu e treaba mea să vă trag de mânecă, nici a voastră, poate, să faceți ceva ce ar fi trebuit făcut cu mult timp înainte. Cu toate astea, nu mă pot abține și vă rog să vă pese. Fiindcă atunci când nu poate schimba statul lucrurile care ne fac rău, e de datoria noastră să încercăm. Picătură cu picătură, taburet cu taburet.

Înainte de a vă povesti despre cum mi-am petrecut trei nopți într-un spital de stat, pe un taburet cu picioare din fier, aș vrea să punctez că acest articol nu este despre medici. Am avut parte de medici buni, medici care au avut răbdare să îmi explice ce trebuie făcut și cum, ce i se întâmplă copilului meu și ce tratament i se va face. Medici și asistenți profesioniști și empatici, care și-au făcut treaba fără a condiționa în vreun fel actul medical, care ne-au făcut să suportăm mai ușor spitalizarea și ne-au dat încredere că se poate și altfel. Deci, acest articol nu este despre medici, nu e vina lor că spitalele sunt dotate așa cum sunt dotate.

Am ajuns la spital într-o vineri seară, cu un copil care făcea, de trei zile, febră 39-40 ce nu scădea acasă cu antitermice. După consult, am fost internați. S-a dovedit a fi o viroză cu febră greu de controlat, fără alte simptome (fără dureri de nas, gât sau urechi).

Am fost condusă într-un salon cu patru paturi mai mari și unul mic de tot. Cinci paturi și cinci scaune. Patul mare avea 150 cm pe 60 cm și era, de fapt, un pătuț de bebeluș, cu grilaj. Iar pătuțul mai mic era ceva mai înalt și pus într-un colț, lângă geam. Inițial, am crezut că acesta e pentru schimbat copiii de scutec. Dar s-a dovedit, peste câteva zile, că și acela intră la socoteală pentru internarea unui copil + o mamă.

De cum am ajuns, vreo șase ore am stat cu copilul de doi ani în brațe, pe taburet. Era speriat și a plâns mult, așa că l-am ținut în brațe până după miezul nopții, cât a durat să primească perfuziile de hidratare. El plângea de durere, eu plângeam de neputință. Iar la un moment dat am început să plâng și eu de durere, căci nu e chiar ușor să stai în fund, pe un scaun tare, atâta timp, fără să te miști aproape, fără să mergi la baie. Nu mai spun că îmi era greu și de la burtă, fiind însărcinată în cinci luni.

La un moment dat, medicul de gardă a trecut pe la noi să vadă starea copilului și i s-a făcut milă de mine. „Vai, sunteți și însărcinată, îmi pare tare rău, nu știu cum vă veți descurca în noaptea asta.”

Între timp, aflasem cum s-a descurcat colega mea de salon, mama unui băiețel de aproape trei ani, internat tot cu febră mare cu o seară în urmă. Dormise în fund, pe scaun, iar dimineață aproape că nu își mai simțea picioarele. „Pe la 5 dimineața, mă plimbam de năucă pe aici, așteptând să se facă zi, să scadă febra, să plec acasă. Nu a plecat acasă decât odată cu mine, după ce am mai petrecut împreună trei nopți, lângă pătuțurile cu taburet.”

Asistentele ne-au spus că, de regulă, mamele se urcă în pătuț, lângă copiii lor, și dorm așa, chircite, cum se poate, da, într-un pat de bebeluș. Am încercat și noi, deși asta nu era chiar o soluție, cei mici având febră și fiind nevoie, evident, să nu fie supraîncălziți. Din când în când, însă, când nu mai suportam durerea statului în fund pe scaunul rigid, ne cocoțam în pătuț – cocoțam, da, căci trebuia să sari grilajul – și ne mai trăgeam sufletul un pic. Greu să faci asta și dacă ești minion, dar să fi fost mai înalt, sau mai plinuț.

Cât au mai fost pătuțuri libere în salon, asistentele ne-au sugerat să le folosim pentru noi. Când s-au ocupat toate, nu mai aveam varianta asta. În ultima noapte în care am stat acolo, când s-au ocupat toate locurile, dacă intra cineva ar fi avut în față îmaginea asta: cinci pătuțuri – patru mai mari și unul mai mic – în care stăteau, în fiecare, cinci copii bolnavi și, lângă ei, făcute ghem, mici, mici de tot, mamele lor. În cel mai mic dintre paturi, un copil de un an și opt luni și mama lui, înaltă de 1,80 m, care stătea aproape pliată în două: jumătate de corp în pătuț, jumătate – picioarele lungi și slabe întinse pe noptieră, în unghi de 90 de grade.

Nu știu câți dintre voi vă puteți imagina cum este să dormi într-un pătuț de bebeluș, dar, vă spun sincer, nu-i comod de loc.

Am dormit pe un taburet și, din când în când, într-un pătuț de bebeluș, timp de trei nopți și mi se pare că a fost greu de tot. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să fii nevoit să faci asta mai multe zile la rând, căci eu am avut noroc că David și-a revenit după doar patru zile și trei nopți, dar alți copii – și, desigur, mamele lor – trebuie să stea în astfel de condiții cu săptămânile.

Am scris povestea asta fiindcă nu am putut doar să mă bucur, la externare, că am scăpat. Fiindcă atunci când am plecat eu, au venit alte mame, care acum, când voi citiți asta, stau sau dorm în fund, pe taburet, ori ghemuite în pătuțuri de bebeluș.

Și l-am mai scris cu un motiv: pentru că vreau ca, împreună, să reușim să ducem la Spitalul Clinic de Copii Dr. Victor Gomoiu niște scaune rabatabile sau niște paturi pliante care să le facă mai ușoară spitalizarea celor care ajung acolo.

Un scaun cu spătar nu face minuni, nici nu schimbă sistemul, dar e infinit mai bun decât un taburet cu picioare din fier.