#MamaInAltaTara. Ce a invatat Elena despre parenting in Norvegia

Se intampla un lucru nemaipomenit. La doar o luna de la lansarea blogului si implicit a rubricii #MamaInAltaTara, primesc e-mailuri de la mame romance (si de la prietene de mame romance) care locuiesc peste hotare si care vor sa povesteasca experienta lor pentru Happytude. Le multumesc tuturor si va multumesc voua, care cititi aceste povesti. 🙂

Dupa Olanda, Grecia, Suedia, Marea Britanie si Malaezia, astazi este randul Norvegiei. Iar cea care ne spune povestea de parenting de acolo – o poveste care se intampla la aproximativ 2.700 de km departare – este Elena Gorun (28 de ani), sociolog si presedinta asociatiei “Work At Home Moms Romania” (wahm.ro) si mama lui Vlad. Iata mai jos cele mai importante lucruri pe care le-a invatat Elena despre parenting in Norvegia.

Al meu sot lucreaza in Norvegia de ani buni. Initial, m-am opus vehement unei plecari, o vedeam ca fiind o dezradacinare definitiva, irevocabila, in niciun caz; aveam zona mea de confort intr-un Bucuresti mereu demn de descoperit si intr-o Romanie a traditiilor, autentica, vie, mustind de idei si de initiative.

Si iata-ma in trei luni de sarcina, venind spre plaiuri nordice, cu incredere si speranta. Sarcina o puteam duce amandoi, era experienta amandurora, nespus de frumoasa cale spre noi ca parinti.

Sarcina:

In toata sarcina am facut doar trei ecografii. Aici ecografia este considerata o metoda invaziva. Mi-au fost alaturi doua moase de o dragalasenie fantastica. Una traise in Brazilia si una aici, in Norvegia. La controlul saptamanal vorbeam vrute si nevrute, despre nisipul din Italia, despre povestile pe care le citim. Imi amintesc ca printre primele intalniri am primit intrebarea: “Ii vorbiti, da?” Eu: “desigur, ii citim chiar. Ma bucur ca ne-a ales.” Si moasa a notat pe dosarul meu aceasta confesiune tainica si euforica. I s-a parut tare important ca ma bucur de sarcina.

Eu venisem cu dosarul de analize pe care am apucat sa le fac in Romania si chiar ii povesteam uneia dintre indrumatoare (asa am simtit-o) despre testul de depistare a sindromului Down. Moment memorabil. Moasa ma intreaba: “Dar de ce faceti voi acest test? Aici nu se face”. Eu, nauca: “Pai…ca sa stim…”Moasa: “Si daca stiti?” Si am inteles atunci oamenii de aici sunt impacati mereu cu ce primesc: chiar daca ar sti, aici lucrurile ar decurge in firescul lor.

La cateva saptamani, ma trimiteau si la doctor, ca sa tratam infectiile si durerile de masele. 🙂 Totul decurgea foarte lin: programarea era programare, nu stateam la cozi, m-am simtit respectata fara sa fie nevoie sa demonstrez ca merit acest respect. Nu am platit nimic. Niciun control. Am plutit in timpul sarcinii.

Nasterea

Multe dintre spitalele din Norvegia s-au inchis (din cauza ca sunt locuitori putini), nasteri nu se mai fac decat in cateva dintre spitale. Desigur, orasele au cate o clinica, dar doar pentru controale si urgente. Orasul unde puteam eu sa nasc se afla la patru ore distanta. 🙂 Nu imi puteam imagina cum o sa ajungem sau daca o sa avem vreme macar sa ne urnim. Si intrebam nedumerita moasa: cum ajungem acolo? Vedeti, eu nu conduc (ecologista inraita), sotul meu, nici el. Atipic pentru Norvegia, pentru ca distantele sunt mari intre orase si aici cam toti dau de permis inca de la 18 ani. E un must.

Oricum, se pare ca statul vegheaza pentru ca aveau si solutia pregatita:  “Nu e nimic, sunati un taxi”. Iarasi, tacere. Cum sa ii zic ca mai bine o luam pe jos? 🙂 Taxi-ul este foarte scump aici si, chiar de ai avea acesti bani, parca tot nu ti-ar veni sa dai 20 milioane pe taxi pana la spital. Parca mi-a citit gandul si a raspuns fara sa o intreb: “Statul plateste” Whoaaa, tara in care chiar stii unde si spre ce se duc impozitele tale. A fost suprarealist: am plecat cu un taxi noaptea, pe ritmuri de jazz, de o calmitate superba, se intrezarea pe geam un peisaj dureros de frumos. De vis.

La spital, toate bune, am adus o foaie pe care am scris de-a fir a par cum vreau, ce vreau, ce nu vreau. Au respectat intocmai. Sotul meu a fost alaturi de mine, el m-a ajutat, baietelului nostru nu i s-a taiat cordonul in primele trei minute, nu a fost spalat repede si haotic, decat a doua zi dimineata, de catre noi. Am dormit toti trei intr-o camera doar a noastra. Nici aici nu am platit nimic.

A doua zi ne-au anuntat ca au un program “Good Start” pentru care putem opta: un fel de training facut in spital vreme de doua zile. Learning by doing sub indrumare discreta. A fost binevenit, mai mult am dormit. 🙂

Alaptarea

Am fost incurajata inca din primele clipe. Nici vorba de umilinte, e un firesc aici. Ba chiar o moasa mi-a adus un wrap inca din prima noapte. Nu a fost nevoie sa aducem haine de acasa, desi noi ne-am pregatit cu tot. Ne-au aratat dulapurile pline din camera in care eram cazati: scutece, bodyuri, haine pentru mine.

Partea mai surprinzatoare vine abia cand copilul are peste 1 an si “inca” e alaptat. Ei, mamele de aici intrerup alaptarea de regula undeva la 6 luni, maximum 1 an, mai ales pentru a se intoarce la job (din dorinta proprie de cele mai multe ori, nu din presiuni financiare). Eu sunt o raritate si o curiozitate aici. Inteleg ca este si o presiune sociala, desi nimeni nu recunoaste. Se tem cumva de a fi acuzati ca nu respecta drepturi in general: ale copilului, ale omului, la opinie etc.

Babywearing

Nu am vazut decat doi tati si o mama care sa isi poarte copilul aici, cu sisteme neergonomice toti trei. E drept ca noi locuim in Norvegia rustica, dar foarte cu pretentii asumate si afisate. In rest, carucioare negre aproape fara exceptie.

Dentistul

Vlad are displazie de smalt. Am fost in tara la homeopati, dentisti, doctori. Am zis sa facem un control si aici ca nu strica. Copiii beneficiaza de tratament gratuit pana la 18 ani. Se pare ca nu a fost prea inspirata decizia. Ne-a asteptat un dr. stomatolog amabil, dar usor speriat de faptul ca nu stie despre ce este vorba, nu a mai vazut, ne-a intampinat cu aparatul foto si manusi. Nici vorba sa il fortez pe Vlad sa stea la fotografiat. Ne-a recomandat usor disperat fluor. Si Colgate. Chiar ne intreba si o doctorita de aici daca am auzit vreodata de Colgate, usor panicata ca il spalam cu pasta de dinti facuta de mine in casa.

 

Gradinita

Iata ca a venit si vremea gradinitei. Vlad adora sa interactioneze, fuge de la un geam la altul cand vede copii pe strada. Asadar, ne-am inscris la gradinita pentru 3-4 ore pe zi, pentru joaca. Scriu “ne-am” pentru ca merg si eu. Cu pachet, somnoroasa, tot tacamul. 🙂 Din multe puncte de vedere ma redescopar copil.

In grupa lui sunt 10 copii, de la 6 luni la 2 ani. Toti cu suzete, niciunul nu mai este alaptat, toti petrec cele 8 ore pe ceas la gradinita. Ma cam uimeste ca au comportamente similare si inca am dilema: au fost “antrenati” astfel sau o fi in sange? Calmi si zambareti. Rar iese unul din ritm. Intocmai ca localnicii in sine.

Gradinita are un cost, fie ea si de stat. In pret nu intra mancarea, ci doar portia de lapte de vaca pe zi, pe care noi am refuzat-o. Parintii le lasa pachetele de mancare: de obicei, sandvisuri cu pateu, branza topita, paine alba. Nu am vazut sa aiba vreunul o banana sau un mar in cutia cu mancare.

M-au intrebat ce imi doresc si ce nu, in caz ca nu sunt in preajma in anumit moment. Le-am explicat: fara medicamente (raspuns: “Cum, nici chiar un paracetamol? :), comportament ecologist – nu aruncam mancarea, nu lasam apa curgand in nestire la baie (raspuns:  “Desigur, nici noi nu aruncam mancarea. Daca punem firmiturile inapoi in cutiuta lui, e OK pentru dumneavoastra?” 🙂 ), nu il fortam sa stea la masa (niciun copil nu e lasat sa se ridice pana nu termina toti. Daca are vreunul un asemenea gand, e imediat alergat si adus la loc. Nici vorba sa il fortez pe Vlad). Inainte de masa se roaga cu totii.

Activitati

Cei mici petrec foarte mult timp afara, la joaca. Educatorii si parintii sustin necesitatea jocului si sunt adeptii learning by doing. Fie ploaie, fie vant, piticii fac excursii, merg pe munti, se plimba cu bicicletele, culeg plante, fructe de padure. Mai putine activitati creative sau de crafting, mai multe de mesterit cu unelte specifice si de antrenat corpul. Imi place teribil ca sunt invatati sa recicleze.

Jobul

Eu sunt o mama care lucreaza de acasa. Vlad m-a motivat sa ma reinventez si sa imbratisez cine si cum devin. De aceea, am infiintat si Asociatia Work At Home Moms, pentru a veni in sprijinul mamelor care doresc sa lucreze de acasa, part time, project based. Avem o serie de proiecte destinate lor, toate coordonate de mine de la distanta (pe care o mama cu imaginatie o strabate ca pe o pajiste roditoare :), alaturi de o echipa demna de lauda.

In curgerea lina a lucrurilor, aici raspund calm ca lucrez de acasa. Pare destul de ciudat pentru ei, nu e ceva comun. Simt ca norvegienii curiosi ma privesc usor cu mila pentru ca asociaza faptul ca lucrez de acasa cu a sta.

Fotografii: arhiva personala