Produce cineva masinarii de imprimat bucurii?

Aveam planuri mari pentru seara asta. Voiam sa lucram la magazinul online pentru mica noastra afacere, sa bem vin, sa povestim, sa stam si noi un pic fara sa ne spunem nimic, poate chiar sa ne uitam la un film (sau macar la inceputul lui). Nicio sansa. Din cauza nu stiu carui motiv, David se foieste si se tot trezeste de cand l-am pus la somn. In trei ore s-a trezit de 12 ori (asta ca sa stiti ca nu e totul roz nici la noi, chiar daca nu povestim despre asta mereu :)).
Si fiindca s-a tot trezit, am decis sa vin langa el, ca sa doarma mai linistit.
Acum sta cu capul mic si plin de bucle pe umarul meu drept, iar cu mana dreapta ma tine intr-o îmbratisare. Cu palma imi pipaie din cand in cand pielea, ca sa se asigure ca sunt tot aici. Rade in somn si tare as vrea sa stiu ce viseaza. Uneori imi imaginez ca ma viseaza chiar pe mine cand il gadil in talpi.
Si ma gandesc asa, in timp ce ii ascult respiratia, cum sa fac sa pastrez in mine pentru totdeauna amintirile astea. Oricate poze as face si oricate inregistrari video as salva, imi va fi imposibil, asa imi pare.
Schimbarile sunt vizibile de la o zi la alta, zambetele, chicotelile, mirarile, rasetele, dar si mutrele, grimasele, tipetele, plansetele sunt altfel de la o saptamana la alta. Invata sa devina un om mare si eu nu pot tine pasul cu tot ce i se intampla.
Am incercat sa tin un jurnal, dar am esuat. Asa ca documentez transformarile cu ajutorul telefonului mobil. Ma uit insa la poze vechi doar de o luna si imi dau seama ca deja uitasem lucruri frumoase intamplate. Ce voi face peste un an? Dar peste trei? Ce voi face eu ca sa tin minte toate bucuriile pe care mi le-a adus in viata acest pui de om? Si cand voi avea doi sau trei copii? Cum voi tine minte totul-totul, de la fiecare, pentru totdeauna?

Uneori mi se pare ca, desi avem la indemana atatea unelte si noi tehnologii, nimic nu ne ajuta cu adevarat la ce e important. Ne-ar trebui un dispozitiv de stocare a bucuriilor, nu a fotografiilor. Ne-a fi de folos o masinarie de imprimat bucuriile, nu imaginile. Ne-ar ajuta mai degraba un card de emotii decat unul de memorie. Cum facem sa pastram in suflet toate simtirile din fiecare secunda a fiecarui minut al fiecarei ore, din toate zilele?

Se spune ca oamenii uita tot ce li se petrece pana pe la 2 ani, asa ca toata baza e la noi, eu si taica-su (dar el uita si mai repede ca mine), sa stim sa ii povestim lui David ce a facut in primele lui luni pe acest pamant. Sa stim sa ii spunem care au fost primele lui cuvinte, dinainte de a invata sa faca propozitii si fraze, sa stim sa ii povestim cum ii placea sa manance laptele cu orez si cum nu-i trebuia sa fie pastele ca sa le accepte la cina, sa stim sa ii zicem despre cum incerca sa mearga prin casa pe doua biciclete deodata sau cum se urca pe canapea si incerca sa se arunce in cap, de 30 de ori pe minut. Si cate si mai cate.

Ne concentram atat de tare sa fim parintii perfecti, incat uitam ca cele mai importante lucruri trec pe langa noi fara sa ne dam seama. Ne dam peste cap sa citim carti despre parenting si sa dam going la conferinte despre cum sa te conectezi cu propriul copil, insa uitam ce e important. Sa iubim fiecare clipa impreuna ca si cum ar fi ultima. Caci, pana la urma, chiar este ultima clipa asa. Nicio intamplare nu se mai intoarce fix in aceeasi forma. Mai bine ne-ar aminti cineva, in fiecare dimineata, la cafea, ca zilele pe acest pamant sunt unicat si ca nu le vom putea tine minte pe toate. Si, daca tot nu le putem tine minte, macar sa le traim cu simtul raspunderii.

 

Poate, pana la urma, (inca o incercare de a tine) un jurnal nici nu ar fi o idee asa de rea. Sau as putea sa incep o serie de emailuri trimise spre adresa david @ happytude punct ro.

Teoretic, nu fac asta fiindca nu am timp. Practic, mi-e frica sa nu scriu chestii prea siropoase. Si, la o adica, ce daca as scrie (si) chestii siropoase? Nu e ca si cum le voi pune pe Facebook si nu imi va mai da lumea like & share. Mie, de exemplu, mi-ar placea sa stiu ce fel a fost cand eram eu mica-mica. Dar mama isi mai aminteste doar franturi din copilaria mea. Iar eu – si mai putin.