Ana Barton scoate iubirea din #dincălimară și-o scrie de mână

„Fiecare suntem toți”, a scris Ana Barton, de mână, cu stiloul, și a pus poza cu scrisul ăsta – și cu stiloul – pe Facebook. Hashtag – #dincălimară. Se întâmpla acum o săptămână și două zile. Like, că mi-a plăcut, și am mers mai departe.

Mai departe a mers și Ana: o nouă zi, alte cuvinte, alt stiloul, altă cerneală. S-a făcut săptămâna și ea a continuat să scrie, zilnic, câteva vorbe și să le dea drumul în lume, din iubire, cu iubire, cum face ea cu toate vorbele pe care le scrie.

Fiindcă eu ascult de prietena mea psiholog Ligia, și încerc să văd (și eventual să povestesc) și lucruri senine în negrul acestor zile, am întrebat-o pe Ana Barton ce-i cu aceste cuvinte, ce-i cu #dincălimară, de unde până unde și mai ales de ce. În izolare fiind, și eu, dar și ea, fiindcă noi #stămacasă, n-am avut ce face și a trebuit să ne descurcăm cu o fereastră de chat.

La mai jos ce mi-a scris Ana cât eu am pregătit eu masa băieților (mulțumesc enorm, Ana!). Nu editez nimic, nu schimb frazele între ele, nu-i treaba mea aici – Ana Barton e scriitoare, și ar fi chiar obrăznicie din partea mea să-i umblu pe text.

„Dacă trăim, mi-e c-ajung sa fac o carte din ele. Doar din ele. Că n-au termen de valabilitate, nu expiră.

De unde vin cuvintele astea? Din călimară, fix cum scriu acolo. Toate cuvintele stau în călimară, fiecare dintre noi este o călimară, numai să-i deschidem capacul.

Și ies singure cuvintele.

Cuvîntul e viu, iubire, are viața lui și, dacă-l respecți, îl prețuiești și-l iubești, te-amestecă și pe tine-n viața lui.

Și viața lui se face, pe alocuri, totuna cu viața ta.

Dar mai e ceva. Eu scriu mult de mînă*, toate notițele mele de proză, dar și listele de piață, biletele pe care le las copilului și bărbatului, în fine, scriu mult de mînă. Iar asta de cînd aveam aproape șapte ani. Deci, de aproape patruzeci de ani.

Am observat din experiența mea de om cu stiloul crescut din degete că scrisul de mînă mă detensionează, mă liniștește, penița și cerneala îmi dau chiar și idei, mintea și sufletul meu curg altfel cînd scriu de mînă, parcă îmi sînt mai fidele mie, mă simt eu mai eu.

Așa că atunci cînd mi-a venit prima zicere #dincălimară, am luat stiloul și-am scris-o. Și, ca odinioară Altcineva, am văzut că era bună.

Mă frămînta gîndul să m-apuc să le citesc oamenilor și din cărțile mele, și dintr-ale altor scriitori, dar voiam să fie totul audio, adică să nu le atrag oamenilor atenția către mine, ci doar către ce le citesc. Însă răcisem tare, iar vocea de om bolnav trăbă ținută și ea în casă, n-o dai oamenilor, să-i sperii, să le induci o stare proastă. Mă cam supăra răceala și amînarea începutului cetirilor, așa că, după ce am scris prima zicere #dincălimară, am luat telefonul, i-am făcut poză și-am pus-o pe feisbuc.

De ieri, am început să și citesc, am găsit o variantă audio, exact ce mi-am dorit (aici puteți asculta citire din Nemuritorii de rând, cea mai nouă carte scrisă de Ana Barton, iar aici o altă citire, care mi-a plăcut mult-mult). Dar, vezi tu, n-am renunțat la călimară, că n-am cum. Din ea ies cuvintele în fiecare zi și ies cînd vor și cum vor ele. Eu doar iau stiloul și le scriu. Cînd cu verde, cînd cu albastru, după cum le sînt ochii.

Pun acolo și-un stilou pentru că am și-un mesaj discret: #scriecevacumînata. Adică scrie și tu, omule, cel care citești, dă cep la călimară, moaie penița și scrie-te. O să te simți mai bine, iar asta, oricît de comun și de puțin ar suna, este, mai ales în zilele astea strîmte, enorm. Te ține cu tine. Iar să fii cu tine înseamnă să fii om și să poți să fii, așa cum poți tu cel mai bine, și cu ceilalți. Fiecare sîntem toți.

*așa cum știi tu cel mai bine

Dar, peste toate, #dincălimară este darul meu de cuvînt către toți la care ajunge. Cuvîntul are umărul moale și rotund, să ne hodinim mințile și inimile.”