Ce am învăţat în aproape cinci ani cât am locuit în Abu Dhabi

Scriind titlul acestui articol, am conştientizat subit că am petrecut în Abu Dhabi aproape cinci ani de zile din viaţă mea. Mulţi, puţini? N-aş şti neapărat să răspund. Poate doar suficienţi. Doar la Bârlad, unde m-am născut, şi la Iaşi, unde mi-am petrecut anii de facultate, am trăit mai mult decât în capitală Emiratelor Arabe Unite. Cert este că Abu Dhabi a fost pentru o lungă perioada de timp „acasă” şi nu de puţine ori acest lucru a creat confuzii. Îmi amintesc suficiente discuţii cu prietenii care începeau aşa:

„X: Ce faci? Pe unde eşti?

Eu: Bine, mulţumesc. Sunt acasă.

X: Adică, eşti în România şi nu ai spus nimic?

Eu: Nu, acasă, în Abu Dhabi…bla, bla, bla…”

N-aş vrea să semene cumva a aroganţă, dar adevărul este că pentru mine ultimii 12 ani au fost un continuu du-te-vino; am locuit în vreo 8 ţări (dacă ţin minte bine), în locuinţe al căror număr l-am pierdut demult, în hoteluri de la care am păstrat cartelele folosite pe post de cheie (şi am adunat o colecţie semnificativă; nu, nu am de gând să număr câte sunt), în cabine de croazieră, pe care le schimbăm săptămânal (sau la două săptămâni), în funcţie de cum erau sau nu rezervate de turişti.

În acest context, Abu Dhabi a fost cu adevărat prima mea casă.

Prima casă în care am intrat, îmi amintesc şi acum, pe întuneric, împreună cu T. El găsise apartamentul şi m-a dus să îl văd seară, iar în Abu Dhabi, atunci când apartamentele sunt goale, lumina şi racordarea la apă sunt întrerupte. Ne-am descurcat cum am putut, cu lanternele de la telefon, cât să îmi fac o idee.

În Abu Dhabi am petrecut pentru prima dată zile întregi căutând mobilier, draperii, saltele, perne, farfurii, linguri şi toate cele necesare unei case de om. În Abu Dhabi a trebuit să merg să fac analize pentru a mi se elibera ID-cardul care atestă că eşti oficial rezident al Emiratelor Arabe Unite. În Abu Dhabi am avut pentru prima dată o asigurare medicală serioasă, care chiar să mă „acopere” în eventualitea unei probleme complicate de sănătate. Prin urmare, oricât de aberant sau arogant ar putea fi acest text interpretat, Abu Dhabi chiar a fost „acasă”.

 

Ce am învăţat în toţi aceşti ani? Enorm de multe lucruri. Şi sunt convinsă că pe multe dintre ele încă nu le conştientizez, dar în timp vor ieşi la iveală, în momentele-cheie care-mi vor marca viaţa şi de aici înainte.

Poate, în primul rând, am învăţ să fiu un „cetăţean universal” tolerant, curios, cu mintea şi cu sufletul deschis. Ştiu că unii dintre voi vor spune că e bine să avem rădăcini într-un loc anume, să ţinem cu dinții de o identitate care ne-a fost transmisă din moşi-strămoşi, să stăm conectaţi la conducta de „mândrie naţională” şi să facem paradă cu valorile „made in …”.

Nu spun că în asta ar fi ceva greşit, doar că eu am încetat să mai clasific oamenii pe categorii care ţin de ţară sau de continent. Nu mai cred de mult în bariere de ordin geografic. Nu mă simt cu nimic mai importantă decât un cetăţean din oricare X loc al lumii. Singurul lucru care mă interesează la un om e umanitatea de care da sau nu dovadă. Restul sunt detalii, total nesemnificative. Desigur, ori de câte ori am fost întrebată, am spus cu mândrie că vin din România, chiar şi în locuri în care mi s-a sugerat că ar fi mai bine să evit acest detaliu. Şi asta pentru că nu cred că valoarea unui om poate sau trebuie dată de un document, de o naţionalitate anume. Iar cei care cred acest lucru (şi da, sunt mulţi cei care o fac) nu dau dovadă decât de o imensă ignoranţa. Cred că nimic nu-ţi poate deschide mai mult mintea şi sufletul decât conviețuirea cu oameni care au obiceiuri, tradiţii și credinţe diferite de ale tale. Care sunt la fel de importante că ale tale. În Abu Dhabi am învăţat că adevărată valoare stă în sufletul oamenilor şi se reflectă în acţiunile lor. În nimic altceva.

 

În Abu Dhabi am învăţat ce înseamnă „să ai familia ta”. Şi când spun asta nu mă refer la părinţi, fraţi, surori, rude. Cu ei te-ai născut şi, aşa cum spune o vorbă, „nu poţi să îi alegi”. Mă refer la omul pe care îl alegi pentru ţine, cu care visezi şi îţi doreşti din tot sufletul să îţi împarţi viaţă.

Pe T. l-am cunoscut acum aproape 10 ani, printr-o întâmplare, şi a durat ani buni până când am realizat că, poate, nu a fost tocmai întâmplător. Ne-am întâlnit în nenumărate locuri, am plănuit, am aşteptat, am visat, am decis. Dar „familia noastră” a dat primele teste în Abu Dhabi. În toţi aceşti ani am fost nu doar soţ şi soţie, ci parteneri de discuţii interminabile, prieteni, sfătuitori, critici, tovarăşi de călătorie. În Abu Dhabi am învăţat că nu există lux mai mare decât acela de a avea omul potrivit lângă tine. Iar eu m-am bucurat din plin de acest lux. Am petrecut foarte mult timp împreună, zi de zi. Poate din exterior am părut egoişti, poate chiar am fost, absorbiţi în căsnicia şi în visurile noastre, mereu acolo unul pentru celălalt. Da, am legat prietenii care vor dura o viaţă şi ne-am înconjurat de oameni minunaţi, cărora le vom simţi lipsa. Dar noi am învăţat în Abu Dhabi că, oriunde ne-am afla, cel mai mult contează faptul că suntem împreună. Nu spun că am avut doar zile în roz, nu cred că există o astfel de căsnicie. Spun doar că la sfârşitul unei zile oarecare, dincolo de orice discuţii sau tensiuni, am fost recunoscători că suntem o familie. Ceea ce e mult mai mult decât 1+1+…

 

În Abu Dhabi am învăţat că e absolut minunat şi posibil să poţi ieşi pe stradă, la orice ora din zi sau noapte, fără să te temi.

Într-un studiu realizat recent de Crime Index Rate by Numbeo.com, capitală Emiratelor Arabe Unite a reieşit a fi cel mai sigur oraş din lume. Nu spun că în Abu Dhabi nu se întâmplă niciun incident, ci doar că acestea sunt foarte rare. Contrar a ceea ce cred, poate, mulţi, acest lucru nu se datorează faptului că, dacă furi, ţi va tăia mâna cu care ai furat. Asta că să dau un exemplu. Da, legile sunt foarte stricte, dar, de cele mai multe ori, în funcţie de gravitatea crimei săvârşite, infractorii sfârşesc în închisoare sau deportaţi.

În Abu Dhabi am văzut nenumărate maşini lăsate cu portierele deschise, în parcări sau pe stradă, uneori poate chiar cu cheile în contact, am umblat cu geantă deschisă, mi-am lăsat telefonul de foarte multe ori pe masă pentru a merge la toaletă, sau chiar mi-am uitat cardul într-un restaurant și l-am recuperat fără probleme după trei zile, când am realizat că îmi lipseşte. În Abu Dhabi am văzut anunţuri pe grupurile de FB sau lipite pe stâlpi: „Găsit brăţară de aur în Mall X sau în zona Y. Vă rog contactaţi nr. …” şi, ulterior, postate mulţumirile de rigoare. Cu alte cuvinte, am învăţat că se poate să trăim în siguranţă şi armonie, într-o societate cosmopolită, marcată de numeroase diferenţe religioase, ideologice sau culturale.

 

În Abu Dhabi mi-am reconfirmat că prejudecăţile vizavi de societatea musulmană nu-şi au rostul. Şi că aproape în totalitate acestea îşi au rădăcinile în ignoranţă.

Aşa cum bine ştiţi unii dintre voi, până să ajung în Emiratele Arabe, locuisem pentru un an şi jumătate în Turcia, şi, pentru o perioada similară de timp, în Egipt. Da, am auzit şi am citit despre cazuri extreme, care m-au cutremurat şi m-au făcut să simt revoltă vizavi de extremismul celor implicaţi. Dar niciodată nu am generalizat. A fi musulman nu e sinonim cu a fi extremist.

Am trăit în linişte şi pace printre musulmani şi am legat prietenii cu aceeaşi uşurinţă şi cu aceeaşi bucurie cu care am legat prietenii cu hinduşi, budişti, catolici sau atei.

În Abu Dhabi am interacţionat cu oameni veniţi să viziteze Emiratele Arabe Unite, fără că să aibă un minim de cunoştinţe despre acestea. Mi s-au pus tot felul de întrebări legate de stilul meu de viaţă acolo. Ai voie să ieşi pe stradă fără soţ? Ai voie să te îmbraci cum vrei tu sau trebuie să îţi pui burqa? Ai voie să lucrezi? Dar să conduci? E adevărat că dacă te uiţi la soţia altuia ţi se scoate ochiul? Ba mai mult, am interacţionat cu turişti ferm convinşi că Emiratele Arabe Unite sunt parte din Arabia Saudită, sau din Oman, unii schimbând chiar dolari sau euro în moneda Arabiei Saudite sau a Omanului. Am convingerea că ignoranţa şi prostia stau la baza valului de ură şi lipsa de toleranţă care se răsfrânge asupra comunităţii musulmane. Cum spuneam mai sus, doar umanitatea de care o persoană dă dovadă mă poate apropia sau îndepărta de această. Niciodată apartenenţa la un grup religios.

În Abu Dhabi am învăţat că oamenii, indiferent de locul din care vin, vor găsi întotdeauna mai multe motive de nemulţumire şi mult mai puţine de fericire.

Nu, nu e ceva tipic românesc să cauţi nod în papură. E ceva ce are de-a face cu natură umană. Deşi foarte mulţi expaţi beneficiază de un trăi mult mai bun decât în ţările din care provin, grupurile de socializare sunt pline de nemulţumiţi şi de nemulţumiri. Unele ancorate în lucruri serioase, altele puerile şi absolut stupide. În Abu Dhabi am învăţat că foarte mulţi oameni au sentimentul că totul li se cuvine şi că lipsa de respect, aroganţă şi comoditatea sunt o combinaţie pe cât de neplăcută, pe atât de periculoasă pentru generaţiile viitoare.

 

În Abu Dhabi am testat cu vârf şi îndesat că „haina nu face pe om”. Niciunde în lume nu am văzut o paradă de branduri de lux, aşa cum am văzut în Emiratele Arabe. Mă îndoiesc serios că acest lucru e de văzut oriunde în altă parte, la cote atât de înalte.

Dacă la început o geantă Chanel sau Hermes îmi atrăgea atenţia în timp ce făceam cumpărături la supermarket, în scurt timp am realizat că toate aceste accesorii nu mai prezintă nicio valoare. Nu atât pentru mine, ca observator, cât mai ales pentru purtătoare. Chanel este, pentru multe posesoare, un indicator al avuţiei, al opulenţei de care se bucură zi de zi şi nimic mai mult. Chanel nu vine neapărat la pachet cu povestea celebrei creatoare, cu credinţele acesteia şi lupta ei pentru a elibera societatea de prejudecăţi. E doar un brand scump pe care oricine dispune de bani şi-l poate permite. Punct. În Abu Dhabi am învăţat că mersul la mall poate fi pentru unii un job, iar shoppingul un fel de substitut pentru mersul la teatru. Iar pentru alţii, eventual, pentru mersul la muzeu.

 

În Abu Dhabi am învăţat să disting şi să urăsc politeţea dusă la extrem, formulele de adresare pe cât de simandicoase, pe atât de obositoare, zâmbetele false şi complimentele făcute gratuit. Nu m-a încălzit niciodată să fiu apelată cu „madame”, de 20 de ori într-o converatie de 5 minute. Nu am considerat că asta mă face cumva superioară altora. Mereu am crezut că bunul-simt şi naturaleţea pot fi cea mai bună carte de vizită, iar în Abu Dhabi am realizat cu surprindere că unii oameni cred că bunul-simt se învaţă sau se dobândeşte făcând uz de titluri şi apelative pompoase.

În Abu Dhabi am învăţat să apreciez mult mai mult lucrurile simple. Banale, dacă vreţi. Ciripitul unor păsărele, un copac umbros care te poate feri de arşiţă, un strop de ploaie, gustul autentic al unei roşii, o cafea cu lapte băută într-o grădină cu un prieten drag au devenit motive de bucurie.

Îmi amintesc că într-o dimineaţă ne-am trezit cu un cer acoperit de nori albi pufoşi, după mai bine de jumătate de an în care văzusem doar un cer albastru spălăcit sau încărcat de praf. I-am făcut zeci de fotografii şi am stat minute în şir să îl admir, lucru pe care nu-mi amintesc să-l fi făcut înainte. Dar pe care îl fac acum, ori de câte ori am ocazia. La fel s-a întâmplat atunci când am văzut pentru prima şi ultima dată un curcubeu de pe balconul apartamentului nostru. În Abu Dhabi am învăţat că adevărată fericire stă în lucrurile simple şi în oamenii de care te înconjori.

 

În Abu Dhabi am învăţat că prieteniile adevărate nu se încheie odată cu şederea ta într-un loc anume. Şi că oamenii dragi rămân mereu aproape de sufletul tău, chiar dacă uneori nu poţi fi prezent fizic în toate momentele importante ale vieţii lor. Prieteniile din copilărie, din anii de liceu sau de facultate şi mai apoi, cele câştigate de-a lungul anilor în care am călătorit sunt o mare avuţie şi m-am bucurat enorm ori de câte ori prietenii mei şi-au anunţat vizită în Abu Dhabi sau au păstrat mereu uşa casei lor deschisă pentru vizitele noastre.

 

În Abu Dhabi am învăţat ce înseamnă să fii un om norocos. Când spun norocos, nu mă refer la faptul că îţi cade un plocon din cer sau că tragi lozul câştigător. Când spun norocos spun doar că e un privilegiu să fii sănătos, să ai alături omul drag şi să poţi face ceea ce iubeşti să faci. Pentru că eu nu cred în norocul care stă să-ţi bată la uşă, fără că tu să fi făcut nimic. Cel puţin mie nu mi s-a întâmplat. Norocul e o combinaţie de muncă, eforturi, sacrificii. Norocul e să ai liberatea de a te informa şi de a alege. Şi da, poate uneori norocul e să fii omul potrivit la timpul potrivit.

Mi s-a spus de multe ori că sunt o norocoasă. Şi cred acest lucru, în baza celor enumerate mai sus. Dar că sunt o norocoasă că vorbesc câteva limbi străine, că locuiesc unde locuiesc, asta deja nu cred că mai ţine de noroc. Nu mi-a deschis nimeni capul să îmi introducă un fişier cu gramatică limbii spaniole sau italiene şi nici nu mi-a bătut nimeni la uşa să îmi ofere un job în Abu Dhabi. Norocul meu a fost să îndrăznesc să o iau de la capăt, atunci când a fost nevoie.

 

Iar acum o iau de la capăt în altă țară, cu altă lume, despre care sigur voi povesti în viitor. 🙂

 

***

La 32 de ani, Roxana este ghid de turism acreditat și a adunat, în ultimii ani, o mulțime de povești din toate colțurile lumii. A vizitat peste 60 de țări și sute de orașe și a cunoscut mii de oameni (citiți mai multe în interviul de aici). 

Pe Roxana o găsiți și pe blogul ei, L’Atelier des Voyages (atraveler.eu).

 

Fotografii: arhiva personală a Roxanei