Cum înveți să iubești o vrabie. Povestea lui Ciripel

Doi oameni și o pasăre locuiesc de două săptămâni în aceeași casă. Își încep diminețile împreună, stau la masă împreună, ies în parc în trei, călătoresc toți trei, sunt nedespărțiți. Pasărea nu e una oarecare, ci este Ciripel, un pui de vrabie care s-a lipit de sufletul celor doi oameni, Gabriela și Dan. A intrat în vieților lor când nici nu știa să zboare. Acum zboară, mănâncă la ore fixe, ar putea, bine-mersi, să zboare în lumea largă. Doar că lui Ciripel îi place, cel puțin pentru moment, noua lui viață și nu se dă plecat.

Doi oameni au învățat, în câteva zile, cum înveți să iubești un pui de vrabie, iar aceasta este povestea lor, spusă, pe îndelete, de Gabriela.

 

Cine este Ciripel și cum a intrat el în viața voastră?

Ciripel este, de fapt, o ea. Am aflat asta mai târziu, când i s-a dezvoltat penajul. Dar pentru noi rămâne în continuare Ciripel. Este un pui de vrabie, pe care l-am găsit în curtea părinţilor mei, la ţară, în urmă cu două săptămâni. Bănuim că nu avea mai mult de opt, zece zile când l-am găsit pe o alee, în spatele casei. De fapt, jumătatea mea l-a găsit.

Nu e prima dată când îngrijim o pasăre. El le găseşte lovite pe stradă, nu ştiu cum, dar îi apar mereu în cale, încă din copilărie, apoi le aduce acasă. Şi începe aventura. Când spun aventură, mă gândesc, de exemplu, la un guguştiuc pe care l-a găsit pe o vreme friguroasă. Abia se mişca şi ne-am gândit că este lovit. I-am făcut un culcuş în bucătărie, sub calorifer, să se încălzească, i-am pregătit ceva de mâncare, a stat liniştit ore bune acolo, iar, la un moment dat, am coborât zece minute la magazinul de la colţ. La întoarcere, am găsit bucătăria devastată, două farfurii sparte, găniaţ şi pene peste tot. Nu era lovit guguștiucul, era doar puţin îngheţat. J Pe el l-am salvat rapid, dar cu cele mai mari pagube. Săptămâni mai târziu, încă găseam câte un găinaţ în te miri ce colţ sau spaţiu îngust din bucătărie.

Revenind la Ciripel, pentru că era atât de mic atunci când l-am găsit, iar cuibul mult prea sus, într-un corcoduş bătrân în care nimeni nu avea curaj să se urce, am decis că vom avea grijă de el. Două ore mai târziu, puiul de vrabie era cu noi în maşină, într-o cutie mică, peste care am pus o plasă, în drum către Bucureşti. Așa a ajuns în casa care avea să îi fie „cuib” pentru cel puţin două săptămâni.

Recunosc, pentru mine e prima dată când aud de un pui de vrabie pe post de animal de companie. Ce face un vrăbiuț când devine pet, cum se transformă viata lui și mai ales cum e viața oamenilor care îl au în îngrijă?

Planul nostru iniţial a fost să îl salvăm şi atât. Adică nu ne-am gândit nicio secundă că se va ajunge aici. Dar, ştii cum este, planul de acasă nu se potriveşte cu cel din… cuib. În prima zi, ne-a fost foarte greu să îl hrănim, de exemplu. Unul dintre noi trebuia să îi deschidă ciocul, celălalt să îi dea mâncare cu penseta şi apă cu pipeta. Chiar ne întrebam cum va decurge operaţiunea „masa” când va fi doar unul dintre noi cu el acasă. Ei bine, nu a fost nevoie să aflăm răspunsul la această întrebare, căci a doua zi a început să deschidă singur pliscul şi aştepta să fie servit. Apoi, la o săptămână distanţă, a venit şi momentul mult aşteptat, când a început să mănânce singur. A fost o mare izbândă acel moment! Căci ziua următoare trebuia să plecăm într-o lungă drumeţie pe munte şi nu îl puteam lua cu noi. Oricum, am fost destul de agitaţi că îl vom găsi mort de foame. Şi dacă mai întârziam mult, existau şanse reale să îl găsim mort. Dar pentru că se îmbuibase fără măsură! 🙂

Ciripel nu are o colivie în adevăratul sens, are o cutie mare şi foarte aerisită şi împrejmuită cu plasă. Am lucrat jumătate de zi la ea. Are rămurele în interior, să sară în voie. În ultima săptămână, însă, doar nopţile şi le petrece acolo, în timpul zilei, când suntem noi acasă, este liber să stea oriunde prin casă. Dar acest „oriunde” este, în general, umărul nostru. Încă de când nu putea zbura ne escalada uşor-uşor, până ajungea în locul lui preferat. Acolo, pe umăr, se gudură puţin, se cuibăreşte şi, de cele mai multe ori, adoarme.

Îl hrănim cu viermi, gălbenuş de ou tare cu brânză de vaci, tărâţe de grâu şi amestec de seminţe pentru canari (sunt apropiaţi ca sistem digestiv). De fiecare dată când mănânc eu fructe, şi mănânc des, îi dau şi lui. Îi place mult pepenele galben. 🙂

 

Cum s-a schimbat viața voastră de când este Ciripel parte din ea?

Viaţa noastră s-a schimbat mult spre foarte mult. Când ne trezim, primul lucru pe care îl facem este să îi dăm să mănânce. Apoi, încercăm să îi dăm mesele la un interval fix, mai exact, din două în două ore. Nu ne iese tot timpul. În plus, noi călătorim destul de mult, acesta fiind şi motivul pentru care nu avem un câine, deşi iubim câinii mult şi ne dorim foarte mult unul. Însă, cum spuneam de planuri care nu se potrivesc, s-a gândit universul să ne dea o vrabie!

Săptămâna trecută, de exemplu, am plecat trei zile în Cheile Nerei, cu vrabia după noi. Că a fost o aventură e puţin spus. Fă-i bagaj separat, pregăteşte-i mâncarea, ai grijă la motanul care „veghea”… cu poftă fereastra camerei în care eram cazaţi şi din care se auzea continuu cântec de pasăre, plus, fii atent la toate tentativele lui de a zbura, căci fix atunci a aflat rostul aripilor şi nici nu bănuiţi pe unde ateriza.

În plus, Ciripel ne-a responsabilizat foarte mult. A făcut puţină ordine în programul nostru nebun şi tot timpul suntem atenţi cât timp lipsim de acasă, să nu stea ciripitoarea prea mult singură.

 

Știu că voi călătoriți mult cu motocicleta – ați plecat pana acum în trei, cu motorul?

Cu motorul nu am plecat împreună. Nu prea avem cum, mai ales că noi avem o motocicletă sportivă, dar glumeam de curând, cu prietenii noştri motociclişti, că va trebuie să ne luăm un ataş, ţinând cont că urmează să facem un tur al ţării pe două roţi! În schimb, pe biroul meu există o machetă moto, pe care Ciripel se urcă ori de câte ori are ocazia. Şi îşi curăţă asiduu ciocul de micuţele ghidoane, e foarte haios. Cu maşina însă are deja la activ aproximativ 1.500 de kilometri. Şi îi place. Ciripeşte în continuu! Dar noi ne-am obişnuit. Atât de mult, încât devine problematic atunci când nu ciripeşte!

Știu că pe blogul vostru, PeȘauadinspate.com, și pe pagina de Facebook dedicată, ții un jurnal al lui Ciripel. Care sunt momentele în care v-a surprins cel mai tare ciripitoarea? Dar voi pe ea?

Jurnalul lui Ciripel nu mai e chiar jurnal, căci e problemă cu timpul. Plus că zilele noatre împreună încep să semene destul de mult una cu cealaltă. Însă, scriu de fiecare dată când avem poveşti noi.

Primul moment în care ne-a surprins a fost atunci când am vrut să îi dăm de mâncare şi a început să deschidă larg pliscul, ca atunci când îl hrănea mama lui. Chiar am filmat acel moment şi din când în când ne uităm la film. Apoi, când, după cinci repetări eşuate, a reuşit să zboare de pe piciorul meu pe un raft. Era o distanţă de un metru, dar a trudit mult. Sunt foarte tenace aceste păsări, nu aş fi crezut. Continuă să ne surprindă şi acum, deşi s-a întâmplat de atâtea ori, când se cuibăreşte pe noi şi închide ochii a fericire când îl mângâiem. Însă, probabil, cel mai surprinzător este atunci când întind braţul către el şi îşi deschide larg aripile şi zboară către mine. Atunci e chiar emoţionant.

De fapt, ne surprinde şi ne bucură zi de zi. Cum cercetează fiecare unghi al camerei până îşi face curaj să zboare, cum îmi ciupeşte degetele când încerc să tastez, cum ciuguleşte felia de pepene de pe tricoul domnului meu crezând că este una reală, cum vine în grabă către mine când mă vede cu penseta în mână. Cea cu care intenţionez să mă pensez, nu cea cu care este el hrănit. 🙂 Aş putea scrie la nesfârşit despre toate momentele în care ne-a stârnit hohote de râs. Noi suntem oameni veseli de fel, dar pasărea asta ne-a veselit nesperat.

Noi cred că l-am surprins o singură dată. Când ne-am reîntors la el, după o jumătate de zi de lipsă. Probabil s-a simţit abandonat. A fost momentul care s-a schimbat totul. De atunci, de fiecare dată când îl scoatem din „colivie”, ne caută doar pe noi şi deloc spaţiile mici şi înguste, cum se întâmplase până atunci.

 

Am văzut chiar și un video cu Ciripel cel ascultător. Te-ai fi gândit vreodată că o vrabie îți va mânca din palmă, la propriu?

În momentul în care am decis să #IlSalvamPeCiripel, ne-am gândit doar că vom avea grijă de el până se va descurca singur şi cam atât. Cum se va întâmpla asta, nu avem nici cea mai mică idee. Internetul nu ne dădea prea multe şanse de reuşită, pe forumuri am citit de nu ştiu câte ori că o vrabie nu va rezista în casă şi câte şi mai câte.

Clar nu ne permiteam să ne gândim că va ajunge să ne mănânce din palmă, deşi vin guguştiuci la fereastra noastră de patru ani şi ne mănâncă din palmă. Adică, suntem oarecum familiarizaţi. Dar, chiar şi aşa, este un sentiment incredibil. Până la urmă, este o pasăre sălbatică. Pe care noi am cam domesticit-o, ce-i drept. Specialiştii ar spune că am greşit că am învăţat-o aşa. Pentru că a devenit foarte docilă, iar când va fi în libertate nu se va teme de oameni. Ceea ce, într-adevăr, nu e tocmai bine, căci nu toţi iubim păsările. Dar noi avem încredere că se va descurca. Chiar credem asta.

 

Despre ce este, de fapt, întâmplarea asta cu Ciripel? I-ați găsit niște sensuri? Mie, una, îmi zice o poveste despre bucuria pe care ți-o aduc lucrurile mici și nebănuite.

Există mai multe sensuri care ne-au trecut prin gânduri, dar mă voi opri la unul. Căci a venit cu un motiv în vieţile noastre, asta-i o certitudine. În urmă cu câteva luni, în timp ce mergeam către părinţii mei, tot la ţară, am lovit o vrabie cu maşina. Am sperat să se fi strecurat ea cumva, dar, nu, rămăsese fără suflare pe asfalt. Am privit amândoi muţi şi cu sufletul trist în retrovizoare, cum perechea ei venise lângă ea, stătea acolo şi o cerceta. Chiar ni s-a rupt sufletul. Însă câteva luni mai târziu, pe o alee lăturalnică, pe o zi ploioasă, universul ne-a dat ocazia să ne recompensăm: să salvăm o viaţă după ce am curmat, involuntar, o alta. Atunci nu ne-am gândit la asta, am luat-o pentru că aşa am simţit. Mai târziu ne-am gândit la sensuri. Poate pare puţin pentru unii, poate chiar pare o prostie pentru alţii, dar, pentru noi, faptul că o pasăre a învăţat zborul din mâinile noastre e mare lucru. E iubire pentru orice vietate, e confimarea că nu am uitat să fim umani, într-o lume în care nu ne mai pasă de oameni, cu atât mai puţin de păsări şi animale, e simţământ. Din acela pur. Fără prea multe întrebări, doar fapte.

 

Ce se va întâmpla cu Ciripel? Care e planul vostru?

După cum am spus şi mai sus, legat de planuri, am ajuns în situaţia în care le evităm pe deplin, căci e limpede că nu se potrivesc deloc cu realitatea. Nu ne-am gândit niciodată că Ciripel va rămâne la noi pentru totdeauna. Locul lui este pe cer alături de alte vrăbii, oricât de mult ne-am ataşat de el. Şi zău că ne-am ataşat!

În prima săptămână, eram convinşi, că îl vom elibera în frumoasele păduri din Cheile Nerei. Îi făcusem planul mai ceva ca un părinte care se gândeşte la studiile înalte pe care le va urma copilul lui încă sugar! Apoi, săptămâna următoare, am zis că îl vom pune pe pervaz şi el îşi va lua zborul. El nu a vrut să îşi ia zborul nici măcar în parc. Mai exact, a rămas nemişcat pe o ramură minute în şir. Nici măcar împins de la spate, ca să spun aşa, nu a vrut. Ateriza tot pe unul dintre noi. Momentan, ştim că sâmbătă, vom pleca în Grecia. Cu sau fără Ciripel, asta e şi dilema noastră. Vă ţinem la curent!

Poți să înveți să iubești un pui de vrabie așa cum iubești un animal oarecare, un câine, o pisică?

Am să-ţi spun o poveste, foarte reală, de altfel. Din aceea în care, în primă fază, te întrebi ce a vrut să spună autorul, şi apoi primeşti răspunsul chiar de la… viaţă.

Fix cu o zi înainte de a-l găsi pe Ciripel, o mătuşă m-a rugat să-i cumpăr un peruş. Avea pereche şi masculul murise. Era mare tristeţe şi în colivie, dar şi în casă. Aşa că i-am luat un papagal, papagal care a stat o noapte la noi. Şi domnul meu s-a gândit să mă întrebe dacă nu vreau să ne luăm şi noi unul. I-am spus că nu, pentru că nu cred că aş putea iubi o pasăre. Ei bine, aici a intervenit viaţa, cu o lecţie nouă. Da, poţi iubi o pasăre. La fel de mult ca pe un animal oarecare. Atât de mult încât uneori plâng de bucurie pentru ce mi se întâmplă, alteori, de tristeţe că ştiu că va veni ziua când cerul nostru se va despărţi.

Dar până atunci, trebuie să merg să îi pregătesc masa, căci mă ciupeşte îngrozitor de gât! 🙂

 

Cine sunteți voi, oamenii în casa cărora locuiește Ciripel?

Gabriela și Dan, prietenii lui Ciripel, sunt doi oameni voioşi, cu multă poftă de viaţă, pasionaţi de călătorii, dar mai ales de călătoriile pe două roţi. Ne-am cunoscut în urmă cu puţin peste patru ani şi ne place să spunem că ne-am salvat unul pe celălalt. Acum, încercăm să îi salvăm şi pe alţii. În cazul de faţă, pe Ciripel. 🙂 Avem o slăbiciune pentru păsări şi ele pentru noi. Şi pentru căţei şi pentru orice este neajutorat şi… lista continuă.

De patru ani, în nucul de la fereastra noastră, îşi face cuib o pereche de guguştiuci. Mănâncă timid din palma noastră şi, dacă omitem să le lăsăm mâncare, intră în casă şi se uită cu jind după punguţa cu grâne.

Le urmărim mai toate mişcările din primăvară, când pun ramură peste ramură până îşi consolidează cuibul, până târziu în toamnă, când îşi iau zborul şi ultimii pui. E chiar fascinant, să ştiţi! La un moment dat, veneau vreo 20 de guguştiuci la masă, la fereastra noastră.

Iubim natura şi ne ataşăm de aproape orice.

Dacă găsim un melc care încearcă să „treacă strada”, îl ajutăm noi să o facă mai repede, să nu ajungă sub roţile unei maşini sau sub pantoful unui trecător grăbit. Şi dacă găsim 20 de melci, facem acelaşi lucru.

În rest, copilărim mult şi dăm sens unor lucruri pe care alţii nu dau doi bani. Încercăm să fim buni. Nu ne iese tot timpul, dar către asta aspirăm. 🙂

 

 

UPDATE: la câteva zile după ce am publicat această poveste, Gabriela mi-a spus că Ciripel a plecat. Am întrebat-o cum. Citiți mai jos finalul minunat al poveștii cu Ciripel și cei doi oameni care l-au salvat: 

„După încercări eşuate în parc, zile la rând, Ciripel a cucerit văzduhul. Pentru totdeauna. Trei săptămâni mai târziu după ce a poposit timid în vieţile noastre, a gustat curajos libertatea. Fix acolo unde l-am găsit. În curtea părinţilor mei.

A fost soluţia de avarie, după ce ne-am dat seama că nu poate veni cu noi în Grecia. Ar fi fost trist să stea cât e ziua de lungă într-o camera de hotel, într-o cutie. Aşa că, înainte cu o zi de plecarea în vacanţă, în loc să facem bagaje, am făcut un drum de 250 km până în sudul ţării şi înapoi pentru a lasă mica zburătoare.

Nu a durat mai mult de 10 minute de când am ajuns şi a zbughit-o. Pesemne că îi era familiar locul acela. A zburat de pe umărul meu, a dat un ocol casei şi s-a făcut nevăzut. Că o „pasăre mare”, cum aveam să-i spun, cu lacrimi în ochi, jumătăţii mele, mai târziu.

După trei ore, surpriză, mama a intrat în casă cu Ciripel pe umăr. L-am hrănit, l-am drăgalit, apoi Ciripel a tras un pui de somn adânc în palma mea. Aşa cum obişnuiam în toate zilele noastre împreună, în timp ce eu îl mângâiam uşor, iar el se cufunda în căuşul palmei în până îi simţeam bătăile inimii. Dar acum parcă era mai liniştit că oricând. A fost aşa o trăire de nu o pot descrie în cuvinte, parcă a fost modul lui de a-mi mulţumi. Aşa am simţit eu. 🙂

După ce s-a trezit, l-am pus pe o creangă în copacul din care căzuse în urmă cu trei săptămâni. Departe de cuibul lui, care era spre vârf, dar suficient cât să sară din creangă în creangă, să cânte şi să ciugule. Era acasă. Am stat mult să îl privesc. Apoi a plecat. Nu s-a mai întors. Dar simt că nu pentru totdeauna.

Acum suntem pe o plajă în Grecia. Mai devreme, pe umbrela din faţă noastră a aterizat o vrabie. Ne-am gândit la Ciripel. De fapt, mai toată ziua am făcut-o. L-am salvat. Şi suntem împăcaţi cu asta.

Cum s-a schimbat viaţă noastră în ultimele trei săptămâni? Păi, ne-a intrat o vrabie la suflet pentru totdeauna. Iar de acum nu mai auzim păsările. Le ascultăm.”

 

 

 

Fotografii: arhiva personală

Poveștile lui Ciripel pe puteți descoperi și pe blogul Gabrielei și al lui Dan, pesauadinspate.com.