Era severă, dar ne-a învățat carte

Era severă doamna, dar ne-a învățat carte. Perfect adevărat.

 

Dar.

 

Odată, mi-am uitat Vocabularul acasă. Vocabularul era un caiet mic, în care, la fiecare literă nou învățată, aveam ca temă să facem un colaj cu multe cuvinte care începeau cu litera respectivă. Tema pentru acasă mi-o făceam mereu, dar Vocabularul îl uitam, căci eram aiurită când îmi pregăteam ghiozdanul. Odată, într-o dimineață, m-a dat afară din clasă și mi-a spus să vin când voi avea Vocabularul și să am grijă să nu mai fiu zăpăcită data viitoare. Am plecat plângând spre casă. Plângeam nu fiindcă nu știam unde e Vocabularul, ci fiindcă nu aveam cheie de acasă, iar ai mei erau la muncă. Am mers până acasă, am încercat ușa, sperând că a uitat-o cineva deschisă, m-am întors tot plângând și am stat în curtea școlii până la prânz, când mi-am luat ghiozdanul și am plecat.

 

Altădată, tot la prima oră, am descoperit că nu am la mine Abecedarul. Când m-a văzut doamna că nu am după ce citi, m-a scos în față clasei. Mi-a zis vreo două de față cu toată lumea. Drept pedeapsă, toată ziua am fost singura care a șters tabla, cu buretele îmbibat în apă cu oțet. O ștergeam aproape non-stop, căci nu-i plăcea să aibă „brazde”. Dar nu asta a fost toată pedeapsa. Toate lecțiile le-am făcut stând în genunchi, la postament (înălțătorul din lemn pus la tablă). Noroc că nu avea coji de nucă doamna, căci sigur îmi punea și coji sub genunchi. Și pachetul l-am mâncat tot acolo, căci nu am avut voie în pauze, afară. Tot la postament am stat și când mi-am uitat sugativa acasă. De mai multe ori.

 

Pe Emanuela, o fată crescută doar de mamă și de bunică, o bătea mereu cu capul de bancă. Banca era acoperită, de obicei, cu o bucată de material din bumbac, apretată și, de preferat, fără pete de cerneală. Când o dădea cu capul de bancă, doamna dădea deoparte materialul prins cu elastic. La colțuri. O apuca de coadă, căci Manu avea părul lung, și o trântea cu fruntea de bancă, de două, trei ori. „Data viitoare să fii mai atentă. Și te mai dau o dată, ca să știi ce te așteaptă dacă nu-ți pui mintea la contribuție”. Colega noastră plângea cu suspine și noi ne gândeam doar cum să nu pățim ca Emanuela. Nimeni, niciodată, nu i-a zis doamnei să nu mai facă ce făcea. De multe ori, doamna îi vorbea urât tare fetei și atunci, la început de clasa întâi, din ce îi zicea, înțelegeam că fata aceea brunetă și mama ei erau vinovate că tatăl copilului a plecat de acasă. Mama lui Manu era „despărțită”. Uneori, o chema doamna pe mama fetei la școală. Mama copilei își cerea scuze în fața clasei că fiica ei ne strică orele, cum zicea doamna, și promitea să o pună să citească mai mult acasă. De multe ori, doamna o făcea să plângă și pe mama lui Manu.

 

Daniel era cel mai poznaș coleg, dar doamna îi spunea „rău, obraznic, golan, o rușine”. Când se întâmpla vreo boacănă generală în clasă, Daniel era vinovat, chiar și când nu era. Pe el cred că l-a bătut doamna cel mai mult în cei patru ani. Și tot el a stat cel mai des pus la postament. Și fișa lui era cea mai plină (revin la fișă, mai încolo). Pe doamna o enerva că Daniel nu plângea niciodată și cred că de aia îl și bătea atât de tare și de des. Bine, era și el neastâmpărat și se plictisea la clasă, dar niciodată nu l-a luat doamna cu binișorul. Mereu îi spunea că ne face clasa de râs și mereu îi spunea că mama lui nu-l merită, că e obraznic și îi face mult rău fiindcă nu învață.

 

La serbări, trebuia să fim cei mai buni din școală. Eram mereu la întrecere cu elevii domnișoarei Mihai. Uneori, câștigam. Pregătirile însă se făceau cu suspine de multe ori. Plângeam și recitam, recitam și plângeam. Doamna nu era niciodată mulțumită. Mereu „se putea și mai bine”. Trebuia să ne spunem poeziile și rolurile din scenete frumos, cu buzele perfect rotunde, nu ca și când am avea prune în gură, cu intonație, căci doar nu suntem „momâi”, clar, tare și păstrând o postură elegantă. Eram elevii ei doar, nu oricare elevi ai Școlii numărul 1 „Iorgu Radu”, din Bârlad.

 

Unghiile m-au stresat mereu. Uneori, obosită de la schimbul trei, mama uita să mi le taie. Speram să nu mă vadă chiar pe mine. Controlul la unghii nu se întâmpla zilnic, ci mai ales lunea, dar, când scriam după dictare și trecea printre bănci ca să ne verifice scrierea, doamna ne vedea și unghiile degetelor care țineau stiloul strâns. De câteva ori, aș fi vrut să știu și să pot să-mi mănânc unghiile, dar îmi era greață. Aveam o colegă căreia nu îi era greață, ea se salva mereu. Doamna avea unghii superbe, ovale, roz natural – recunosc oricând culoarea lacului ei. La ea am văzut prima dată manichiură perfectă: nu avea pielițe și pielea de la mâini îi era foarte, foarte fină, deși cu riduri. Când vedea că nu avem unghiile tăiate din carne, ne dădea câte o castană. În creștet, apăsat.

 

Fișa. Fișa era un fel de document în care ne „turnam” singuri. De câte ori făceam ceva rău, greșit, inadmisibil, notam în fișă. Fiecare elev avea o fișă cu numele lui, iar fișele stăteau într-o cutie pătrată, închisă în dulap. Cum o comiteai, doamna îți scotea fișa și îți dicta ce să scrii. Dacă se grăbea, scria ea. Când se făcea ședință cu părinții, fiecare părinte primea fișa copilului său. Unii copii aveau mereu fișa goală. Ei erau exemplari, le zicea doamna părinților. Alți copii aveau fișa plină și, eventual, o foaie extra. Eu nu am avut niciodată fișă goală. Manu și Daniel, nici atât. Unii dintre noi umpleam câteva fișe bune în fiecare an. Scriam acolo totul, chiar și o respirație greșită.

Doamna nu avea fișă, deși, sincer, i-ar fi trebuit. Odată, nu mai știu exact ce și cum, am pârât un copil la doamna, tot încercând să-i intru și eu în grații. Mi-a zis: „Bravo, meriți o gaură de covrig”. Am fost toată ziua intrigată: nu înțelegem de ce nu e bine ce am făcut, doar ea ne pâra mereu la părinți, iar părinții se bucurau că știu tot ce facem noi la școală.

 

În clasa întâi, a fost singura dată când am luat premiul întâi și coroniță. De obicei, doamna noastră dădea câte un singur premiu pentru fiecare medie a clasei (premiul 1, 2 și 3 și trei mențiuni). În primul an de școală, a făcut o excepție și a dat mai multe premii întâi, fiindcă eram mulți la diferență mică, de doar 0,5 sutimi. Ne-a dat coroniță, dar asta a venit la pachet cu „bine, nu meritați, că nu sunteți toți de 10, dar să zicem că anul acesta sunt mai bună. Anul viitor nu va mai fi așa”. Mă uit uneori la poza de la final de clasă întâi. Coronița îmi stă pe-o ureche, am o carte în brațe, zâmbesc, dar nu e zâmbetul meu. Încă îmi sună în cap acel „nu meritați”. De atunci încolo, m-am străduit și mai tare pentru fiecare notă și am avut mereu a doua sau a treia medie din clasă. Degeaba.

 

De 8 Martie sau când îi mai duceam flori, doamna pupa doar doi-trei elevi. Aceștia îi dădeau primii buchetele, ea le primea cu „Vaaai, ce frumos!”, îi pupa pe ambii obraji, ei zâmbeau ca și cum ne făceau în ciudă. Apoi urmau ceilalți elevi – ne invita să îi punem florile pe catedră. Și nu ne pupa. Mereu m-am gândit că altfel ar fi stat lucrurile dacă nu eram fata de muncitori. Poate mă pupa și pe mine. Doamna mea învățătoare a fost primul om la care am văzut ce înseamnă să faci diferență între copii în funcție de serviciul părinților.

 

La lucrările de control, punctarea era la sânge. O greșeală înseamnă minus 0,5 din notă. „E bine, dar nu e perfect” – asta am auzit de la ea cel mai des, mereu. Țin minte și acum o lucrare de control la care am avut de scris o compunere despre Delta Dunării. Eram în clasa a IV-a. Am luat 9. Scrisesem „delta” în loc de „Delta”. „Data viitoare sigur nu vei mai greși așa copilărește, ți-am pus nouă ca să ții minte”, mi-a zis. Compunerea era bună, dar „o făcusem de oaie”. Țin minte și acum.

 

La Lectură, era coșmar. Ca să mă pregătesc cum se cuvine, citeam lecția acasă de cel puțin zece ori, cu bețe de chibrituri lângă: puneam bețele în stânga cărții, citeam o dată, mutam un băț în dreapta. În clasă, când îți venea rândul, trebuia să fie cum îi plăcea doamnei. Dacă te împotmoleai, o luai de la capăt. Avea răbdare să o iei de la capăt și de cinci ori. Dar fiecare împotmolire te costa o castană.

 

O știa toată școala că e severă, dar uite ce rezultate are la clasă! O știau toți părinții că ne dă castane, dar uite ce frumos citesc copiii. O știam și noi că nu (prea) ne zice „Bravo!”, dar ni se părea că așa trebuie.

 

„Era severă doamna, dar am învățat carte.” Eu, cu gura mea, am spus asta de zeci de ori. Am auzit același lucru și de la alții, care au avut alte „doamne”. Am auzit asta și de la mama, despre un „domn”, învățătorul din satul ei.

 

Habar nu am dacă a meritat, dacă a fost bine să fie așa, dacă se putea și altfel atunci, în 1991, când am intrat eu la școală. Știu însă că am învățat să citesc cu intonație de frică, am scris frumos ca să nu-mi iau castane, am fost mereu atentă la ortografie și punctuație ca să nu mi se scadă un punct din notă, mi-am făcut mereu ghiozdanul cu atenție și l-am verificat de trei ori, ca să nu mai stau în genunchi la postament, am făcut fișe de lectură la fiecare carte ca să îi arăt că am citit mai mult decât alt coleg, am luptat mereu pentru 10 fiindcă trebuia să știe că și eu merit.

 

Am învățat carte, da. Dar aș fi preferat să învăț și să mă bucur de o lecție bine știută sau de o compunere frumoasă. Aș fi preferat și să fiu încurajată, nu făcută de rușine în fața clasei. Să fiu apreciată cu adevărat, chiar și dacă nu eram de 10 pe linie. Să fiu pupată când îi dădeam flori, chiar dacă florile de la mine nu erau dintre cele scumpe, iar eu eram fată de muncitori necalificați, nu de doctori sau ingineri. Să fiu învățată să îmi privesc colegii ca pe niște colegi, nu ca pe niște eterni competitori. Să fiu un elev vesel, nu unul încrâncenat mereu.

Doamna ne-a învățat carte, e adevărat. Dar metoda ei nu a fost chiar cea mai bună. Nu ne-a învățat să fim buni cu noi, să fim îngăduitori, să învățăm în joacă, să ne bucurăm de un succes, să avem încredere în noi. Poate a făcut și ea ce a știut mai bine. Sau poate așa trebuia să fie, ca să înțeleg eu acum, când sunt mamă, cum aș vrea să (nu) fie doamna copiilor mei.

 

 

 

Foto: unsplash

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!