#Fericirile. Ramona, fata care scrie Cuvinte aurite
Pe Ramona o stiu de patru ani, din anul in care mi-am cunoscut sotul. Am rugat-o sa imi scrie un cuvant aurit: Darling. Aceasta este povestea Ramonei, una despre viata si surprizele ei, despre o boala rara si o dragoste mare; si mai ales despre fericiri. 🙂
Sunt cateva luni de cand ai renuntat la jobul full time pentru a te ocupa de un vis mai vechi – Cuvinte aurite. Ce te-a impins de la spate?
Se implineste un an de cand am renuntat la jobul full time. Mi-ar fi placut ca asta sa fie continuarea – pentru a ma ocupa de un vis mai vechi: Cuvinte Aurite. Nu a fost asa, insa Cuvintele mi-au fost un sprijin extraordinar in momentul in care am pornit pe noul drum. Niste probleme de sanatate m-au facut sa schimb directia, insa vorba aceea „tot raul spre bine” s-a aplicat in cazul meu. Comunic in continuare pentru o serie de branduri printre care Ray-Ban, Vogue Eyewear si Grandprix Originals, insa fac asta intr-un ritm mai putin accelerat, pe cont propriu.
Care e povestea Cuvintelor aurite?
Prietenii mei sunt oameni speciali si ma inspira mult. Olivia este unul dintre ei si, cum ea apreciaza foarte tare produsele lucrate manual, m-am gandit sa ii fac un cadou personalizat – un cuvant scris din sarma. Eram convinsa ca voi gasi rapid un artist care sa faca asta pentru mine, insa am avut surpriza sa nu il gasesc. Cel putin nu la noi in tara. Asta se intampla in urma cu 5 ani. Nu am renuntat la idee si m-am gandit sa fac eu asta pentru ea, gandindu-ma ca nu poate fi ceva complicat. Am reusit sa gasesc un furnizor de sarma – am cumparat suficienta cat sa scriu Luceafarul, nu un singur cuvant si m-am apucat de treaba. Cuvantul urma sa fie „popular” pentru ca ne lega o poveste de acest cuvant. L-am schitat pe o foaie si am inceput sa modelez sarma.
Primele incercari nu au fost cele mai reusite. Stiam doar ca trebuie sa fie scris ca si cum nu as lua creionul de pe hartie – dintr-o singura bucata. Am ajuns la o varianta de care sa nu imi fie rusine, l-am ambalat intr-o cutie neagra pe care am scris „you are so…” si i l-am oferit. Reactia ei m-a surprins total. Era foarte entuziasmata si a decis sa-l poarte chiar din clipa aceea. L-a prins de lantul pe care il avea deja la gat si nu l-a mai dat jos vreme indelungata. In momentul in care colegele de birou au inceput sa puna intrebari legat de pandantiv, s-a gandit ca trebuie sa fac ceva cu „talentul” meu si sa imi daruiasca un site pentru asta. Mi-a dat cateva zile sa ma gandesc la nume si s-a ocupat de asta. Am scris intre ghilimele „talentul” pentru ca eu nu eram convinsa de el. Mi se parea ca pur si simplu am scris ceva cu sarma, nimic deosebit.
In momentul in care au inceput sa imi scrie oamenii ca isi doresc un cuvant anume si sa imi povesteasca de ce si-l doresc, mi-am dat seama ca iubesc sa fac asta. Ascult povestea, desenez cuvantul si ii formez universul pana ce se transforma in produsul final. Ma simt ca intr-o poveste, de parca as face o magie. 🙂
Daca nu ma insel, anul trecut, ai scris pe Facebook despre faptul ca ai trecut printr-un episod tare delicat cu sanatatea ta, cu viata. Nu ma insel, nu? Poti sa imi povestesti un pic despre asta?
Da, este vorba despre episodul care mi-a redesenat drumul. Nu imi place sa vorbesc despre mine sau, sa fiu mai exacta, nu imi place sa vorbesc despre problemele mele. Cred foarte tare ca dupa furtuna iese intotdeauna soarele si atunci ma gandesc ca momentul acela dificil este doar o etapa pe care o voi depasi.
Despre aceste probleme am povestit in detaliu pentru ca este vorba despre o boala rara, o boala pe care DOAR 4 oameni dintr-un milion o au, o boala despre care se stiu atat de putine. Boala se numeste insulinom si este o tumora pe pancreas – tumora produce un exces de insulina (opusul diabetului), iar corpul reactioneaza in consecinta. Mai simplu spus, insulina se hraneste cu toata glucoza din corp si poate ajunge in stadii grave – coma hipoglicemica, coma profunda, moarte. Gandeste-te doar ca muschii sunt dependenti de glucoza, creierul e dependent de glucoza, ceea ce inseamna ca insulina diminueaza actiunile acestora – te simti obosit, confuz, nu te poti concentra, te trezesti greu dimineata, abia reusesti sa citesti sau sa faci lucruri simple.
Primul semn major, in cazul meu, a fost o zi in care nu m-am trezit pana la ora 19:00, desi adormisem de la ora 23:00. Nu mi se intamplase niciodata sa dorm atatea ore. Am aflat ulterior ca nu dormisem continuu, ci ma trezisem, vorbisem cu sotul meu, trimisesem cateva mesaje, doar ca eu nu imi aminteam absolut nimic din toate astea. Am dat vina pe oboseala si a doua zi am mers la birou (episodul s-a intamplat intr-o duminica). Eram sigur destul de confuza si de obosita, dar era o stare care persista de ceva vreme si ma gandeam ca trebuie doar sa ma odihnesc mai mult si o sa fie bine.
Episodul s-a repetat cateva zile mai tarziu: nu am ajuns la birou si m-am trezit la ora 15:00 cu o prietena in casa, pe canapeaua mea din living. Nu intelegeam cum a ajuns acolo. Aveam sa aflu, din nou, ca eu ii deschisesem usa, lucru pe care nu mi-l aminteam. M-am speriat foarte tare si primul gand a fost sa merg la neurolog si sa imi iau concediu la recomandarea medicului. Zis si facut. Analizele de sange aratau ca totul este in regula, RMN-ul nu arata nimic anormal la nivelul creierului. Cu toate astea, eu ma simteam la fel de rau.
Nu o sa detaliez despre toate incercarile mele de a iesi din starea respectiva, dar nimic nu parea sa functioneze, desi imi doream din tot sufletul asta. In februarie am ajuns la Floreasca in coma hipoglicemica – la mine s-a manifestat prin paralizia muschilor si imposibilitatea de a vorbi –; auzeam si vedeam, dar nu ma puteam misca si nu puteam vorbi.
M-au salvat doi oameni: sotul meu, care s-a trezit in toiul noptii si a sunat la 112, si doamna doctor Camelia Musuroi, care era de garda in noaptea aceea si si-a dat seama rapid ca nu sunt nici cu probleme psihice (ma vizitase deja psihiatrul), nici nu incercasem vreun cocktail de substante mai mult sau mai putin legale. Tratamentul era simplu: glucoza. Aflase intre timp de problemele mele de sanatate de la Catalin, care venise la spital cu tot dosarul meu medical. A observat ca din toate seturile mele de analize lipseste una banala – glicemia. Mi-am amintit atunci ca am observat ca m-a sunat un reprezentant de la laboratorul unde mi-am facut analizele sa imi spuna ca au avut ei niste probleme si ca ma invit sa imi refac glicemia. Eu nu aveam nicio idee despre importanta glicemiei si cum toate celelalte rezultate erau in regula, nu m-am intors sa repet analiza. Mi se parea ceva banal. Glicemia mea era 30 cand limita este intre 80 si 120.
Mi-ai spus sa iti povestesc pe scurt si mie imi pare ca nu mai termin, insa sunt niste detalii care mi-au schimbat viata. Am ramas internata in spital, a urmat o operatie – este singura metoda prin care se poate indeparta tumora – si m-am intors la mine. Pentru ca de-a lungul timpului am tot citit povesti din spitale, tin sa mentionez ca medicii care m-au ingrijit pe mine mi-au oferit mai mult decat profesionalismul lor – m-au tinut de mana si m-au imbratisat, mi-au purtat de grija cu multa dragoste si m-au tratat de parca as fi fost copilul lor, desi unii dintre ei nu erau cu mult mai mari decat mine.
Boala asta nu apare pentru ca facem noi ceva gresit neaparat – nu se cunosc cauzele aparitiei –, asadar recomandarea mea este sa mergeti sa va faceti analizele de doua ori pe an, iar daca va invita medicul sa le repetati, faceti asta chiar daca e o banala glicemie. Despre insulinom si manifestarile bolii, puteti citi mai multe intr-un material care a adunat o multime de povesti (aici).
Aceasta e o boala grea prin modul ei de manifestare. Odata ce treci prin operatie si tumora este inlaturata, te intorci la viata ta. Eu asa am facut. Nu urmez nici un tratament special, insa am grija sa mananc de trei ori pe zi si imi verific din cand in cand glicemia.
Tot momentul pe care il descriam mai devreme – paralizia muschilor, imposibilitatea de a vorbi – a durat undeva la 2 ore. Nu e un episod lung si acesta e cel mai bun lucru – un episod mai lung ar fi insemnat intrarea in coma profunda, care ar fi presupus o recuperare anevoioasa, posibile sechele la nivelul creierului si multe altele. Creierul este dependent de glucoza si lipsa ei il afecteaza.
M-am simtit de la sosirea ambulantei pana la iesirea din coma ca intr-un episod din Dr. House. Auzeam si vedeam tot ce se intampla in jurul meu, dar nu puteam sa reactionez. Cand am inceput sa imi simt iar mainile, picioarele, sa reusesc sa ganguresc ceva, am inceput sa zambesc. Doamna doctor era foarte fericita, langa mine, si ma tinea de mana. Mi-a spus ca am speriat-o foarte tare si mi-a repetat asta si seara, cand a venit sa ma vada iar. Mi s-a facut inima cat un purice cand am auzit „era sa te pierdem”, dar m-a ajutat optimismul meu – pentru mine boala a fost un hop. Trebuia sa aflu cum trec peste. 🙂
Cum te schimba o astfel de experienta? Cum te-a schimbat pe tine?
Viata se poate incheia in orice moment. Acesta e lucrul de care am devenit pe deplin constienta. Nu ma sperie si nici nu o spun cu tristete, mi-o spun adesea mie insami, ca un reminder. Ce fac diferit acum – mananc de trei ori pe zi. Oricat de amuzant ar suna, mancarea a facut parte din tratamentul meu pana la operatie (atunci mancam din 3 in 3 ore, inclusiv noaptea, la 2.00 si la 5.00 dimineata). Cuvantul de ordine pentru mine este in continuare echilibru, asadar nu am inceput sa fac excese doar la gandul ca maine poate nu mai sunt. 🙂
Dupa ce treci prin ce ai trecut tu vezi altfel inevitabilul sfarsit?
Nu il vad altfel. Eu am convingerea ca viata asta este o etapa a existentei noastre. Ca nu a inceput totul in ziua in care ne-am nascut si nici ca se termina in data decesului. E dureros pentru oamenii din jur si cred ca asta e unul dintre motivele pentru care ne e frica de moarte.
Ce e cel mai important pe lumea asta?
Sanatatea. Fericirea tine de noi – daca vrem sa fim fericiti, putem fi, indiferent de lucrurile materiale. Sanatatea, in schimb, nu tine de dorinta.
Care sunt fericirile tale de fiecare zi?
Sunt multe lucruri care ma fac fericita – uite, intr-o zi mi-a trimis un prieten un video scurt cu marea, pentru ca stie cat iubesc marea si am fost cea mai fericita. Sunt fericita cand modelez sarma in balconul meu mic, pe care l-am transformat in atelier, cand gasesc solutii pentru jobul meu principal, care a ramas in comunicare. Orice intalnire cu marea, orice zambet pe care il pot aduce pe chipul unui om, orice „Multumesc” primit, orice moment petrecut cu sotul meu, orice sarma care prinde contur. Sunt o multime fericirile mele. Sunt sanatoasa, deci sunt fericita in fiecare zi.
Descrie-mi un pic locul tau de joaca de pe balcon. 🙂
Sunt pasionata de bricolaj, truse de scule si design de interior. Chiar in ordinea asta as zice, drept urmare mi-am montat rafturi care sa-mi adaposteasca sculele si materialele pentru cuvinte, am bineinteles o zona in care pot sa citesc sau sa beau o cafea in pauze. E o gradina mica-mica-mica cu mult lemn, perne colorate, ghirlande de lumini si decoratiuni din sarma.
Cat de greu sau de usor e sa fii fericita?
Acum e usor. Mi-am dat seama ca daca nu imi iese ceva legat de job, daca fac ceva gresit, nu se termina lumea. Totul se repara. Am prieteni din liceu care inca imi spun Pink – asa imi spuneau atunci pentru ca eram foarte pozitiva, mereu cu zambetul pe buze. In momentele grele momente imi tot reamintesc de lucrul asta. Cred ca este foarte important sa ne pastram optimismul si sa zambim mult. Zambetul este, pana la urma, contagios si sunt convinsa ca asta e cel mai mic pas pentru a-i imblanzi pe cei rai. In copilarie imparteam personajele din povesti sau filme in buni si rai. Vreau sa cred ca vom putem face toti parte din categoria celor buni, la un moment dat. E greu acum, dar dupa furtuna rasare soarele. Intotdeauna. 🙂
Foto: arhiva personala
Leave a Reply