Interviu cu un bijutier. Angela Ciobanu, o meserie “murdară” și niște creații minunate
Pe Angela Ciobanu nu o cunosc personal, dar sunt mari șanse să bem o cafea, cât de curând, în Viena, acolo unde ea locuiește și unde mie îmi place să merg vara. Ne știm însă de pe Facebook, cred că am înnebunit lumea cu replica asta (dar chiar așa e, știu multă lume faină de pe Facebook) și am un inel minunat de la ea, pe care îl port de fiecare dată cu mult drag. Am făcut acest interviu în urmă cu multe-multe săptămâni, dar abia acum am reușit să îl pun aici, ca să îl citiți și voi. Dacă doriți, desigur. 🙂
Mereu m-am întrebat dacă bijutierii şi-au dorit, când erau ei mici, să devină bijutieri. Cum a fost la tine, când şi cum ţi-a venit ideea de a face din asta o meserie?
Eu mi-am dorit de când eram mică să devin arhitect, dorinţă pe care mi-am şi împlinit-o, de altfel. Povestea cu bijuteriile a început la 26 de ani, având deja în spate anii de studii şi şase ani de practică în arhitectură (desfăşurată, în mare parte, în paralel cu anii de studii).
Spre sfârşitul anului 2009, am început să schiţez, din senin, dar cu mare pasiune, bijuterii. Iar în februarie 2010 am intrat, întâmplător, în atelierul lui David (David Sandu – designer și fondator al Școlii de Bijuterie Contemporană, n.r.). A două oară am mers pentru a-l întreba dacă m-ar putea învaţă tehnică de bijuterie. Am început în martie 2010 şi, cu ajutor, am lucrat prima mea piesă. Am fost tare uimită de rezultat, fusesem mereu convinsă că nu am niciun fel de îndemânare, mai ales că urâsem toată facultatea să fac machete. La sfârşitul lui octombrie 2010 am participat pentru prima oară la un eveniment public, la AUTOR, şi tot atunci am câştigat şi primul meu premiu, cel pentru debut şi pentru cea mai bună colecţie. Era pentru prima dată când îmi puneam problema că şi altor oameni le-ar plăcea ceea ce lucrez eu şi cred că a şi reprezentat momentul în care m-am gândit să merg mai departe. Am fost încurajată să rămân în atelier şi a urmat o ucenicie care a durat în total doi ani, timp în care am învăţat mult.
Îţi mai aminteşti care a fost prima bijuterie creată, când, cum şi pentru cine a venit ea pe lume?
Prima bijuterie nu se uită niciodată. A fost un inel pe care hotărâsem că îl voi păstra cât voi trăi, că îl voi arată copiilor şi nepoţilor şi care urma să îmi amintească mereu de începuturile mele în bijuterie. Aveam să îl pierd o lună mai târziu, în aeroportul din Bruxelles.
Care e partea ta preferată din meseria asta şi din tot procesul pe care îl implică făurirea unei podoabe?
Am două părţi preferate. Una este cea de început, în care schiţez, experimentez şi îmi aleg materialele cu care urmează să lucrez. Cea de-a doua este cea în care văd piesă deja purtată de cineva.
Ce fel de bijutier eşti şi ce fel de bijuterii faci?
Sunt un bijutier fără studii propriu-zise de bijuterie, un “cândva-arhitect” şi un “aproape-bijutier”. Fac bijuterie de autor, îmi consider bijuteriile obiecte care pot fi purtate pe corp, situate la limita dintre design de obiect şi artă, extensii ale personalităţilor celor care le poartă.
Stiu că locuiești la Viena. Când ai ajuns acolo, cum și mai ales de ce?
M-am mutat în Viena în 2012, după doi ani legaţi petrecuţi în Bucureşti. Înainte, lucrasem o vreme într-un birou de arhitectură din Bruxelles, iar atunci când am revenit în Bucureşti am ştiut că va fi pentru o perioada limitată de timp. În momentul în care am plecat din nou s-au suprapus mai multe motive, foarte personale. În 2012 mi-am găsit un mic atelier de bijuterie în Viena, pe care l-am închiriat la un preţ pe care mi-l puteam permite, şi m-am mutat. Între timp, am mai crescut puţin şi m-am mutat în alt atelier.
Ce ai la Viena şi nu aveai la Bucureşti şi mai ales ce îţi lipseşte din România de când locuieşti în altă ţară? Desigur, dacă îţi lipseşte ceva.
Atunci când trăieşti într-un loc, dar ai rădăcini în altul, vei simţi întotdeauna că ceva îţi lipseşte, dintr-un loc sau din celălalt. Din ţară îmi lipsesc în primul rând oamenii apropiaţi, familia şi prietenii, pe care nu îi mai pot avea aproape de mine, fizic, zi de zi. Apoi, îmi mai lipsesc anumite stări că bucuria de a mă plimbă vara, noaptea târziu, pe nişte străduţe care îmi plac din Bucureşti, sau lucruri banale cum ar fi un anumit fel de mâncare. Mai deveme sau mai târziu, ţi se face dor de câte ceva. Atunci când am luat hotărârea de a mă mută în Viena, am făcut-o din convingerea că, cel puţin pentru moment, acolo îmi doresc să locuiesc şi să lucrez. Şi acest lucru a rămas încă valabil. În Viena am găsit o anumită linişte pe care Bucureştiul nu o are şi care mi-a oferit mie starea mentală da a crea şi de a putea evolua în domeniul pe care mi l-am ales. Este, de asemenea, un oraş cu un avans de câteva decade faţă de Bucureşti în ceea ce priveşte bijuteria contemporană. Sunt, prin urmare, mai bine racordată la un anumit mediu artistic care mă interesează în mod special.
Ce te inspiră să faci bijuteriile pe care îţi pui semnătură?
Sunt multe lucruri la un loc, prea multe, totul. Întâmplări şi trăiri şi, mai ales, percepţia mea despre ele transpusă în ceva ce poate fi purtat sub forma unei bijuterii. Emoţiile puternice sunt, probabil, cel mai bun stimul pentru creativitate, oricât de greu ne-ar fi să le acceptăm.
Ai un ritual anume în muncă ta? Poate lucrezi mai mult noaptea sau dimineaţă devreme pe muzică sau în linişte, la cafea sau la ceai…
Am foarte des insomnii, aşa că, în general, aş putea lucra mult mai bine noaptea târziu decât dimineaţă devreme. Totuşi, din motive strict organizatorice, nu lucrez noaptea în atelier decât foarte rar, atunci când am predări importante şi chiar nu am încotro. Deşi încep devreme, lucrez oricum mult mai bine în a două jumătate a zilei, întotdeauna pe muzică, şi beau multă cafea. Am aproape întotdeauna flori pe masă de lucru.
Care e partea cea mai nevăzută şi neştiută din muncă de bijutier?
Este o muncă murdară, la propriu, şi care implică mult efort fizic. Atunci când vezi o piesă delicată de bijuterie este greu să îţi imaginezi tot procesul de lucru din spate. Te dor mâinile, spatele, intri în contact cu substanţe destul de toxice care ajung să îţi afecteze pielea, părul şi sănătatea, în general. De când am început să lucrez bijuterie, mi s-au deformat, treptat, degetele de la ambele mâini. Într-un atelier de bijuterie e mai mult zgomot decât crezi că ar putea fi pentru că se bate, se şlefuieşte la polizor, sunt sunete stridente de metal lovit de ciocane sau preşe metalice. În acelaşi timp, ai nevoie de multă atenţie, răbdare şi concentrare pentru a putea executa toate detaliile.
Care este cea mai frumoasă poveste care a prins viaţa în mâinile tale, în atelier? Cea mai frumoasă bijuterie şi cea mai specială?
Vreau să cred că nu am avut încă ocazia de a lucra la cea mai frumoasă poveste. Dar Proiectul pe care îl consider cel mai important de până acum este seria „Hollow“, încă în lucru.
Care sunt materialele cu care lucrezi cel mai bine?
Sunt alăturări neaşteptate de materiale, aur, hârtie de mătase, pânze de traforaj sau ace de seringă. Suprafeţe de argint mate, sablate, granulații de aur şi minuscule detalii neaşteptate. În general, trăiri pe care le transpun în piese de bijuterie.
S-a întâmplat să faci bijuterii pe care să îţi fie greu apoi să le înstrăinezi?
Desigur, cu aproape toate mi se întâmplă aşa. Dar mă bucur să le ştiu purtate de oameni care le apreciază, iar acest lucru face despărţirea cu mult mai uşoară.
Ce fel de bijuterii porţi tu?
Port, de fapt, rar bijuterii. Iar atunci când o fac este, de cele mai multe ori, vorba despre o singură piesă, suficient de puternică, care îmi completează atât starea de spirit din momentul respectiv, cât şi ţinuta.
Se întâmplă să îţi placă şi să porţi bijuterii făcute de alţii?
Se întâmplă des să mă îndrăgostesc de bijuterii făcute de altcineva. Unul dintre cele mai frumoase lucruri legate de meseria mea este faptul că am ocazia de a intră în contact cu mulţi artişti extrem de talentaţi, aşa că am deja multe bijuterii foarte dragi mie, sper să fie o colecţie care va tot creşte în timp. Nu este un stil anume, îmi place mult să am piese diferite între ele, reprezentative fiecărui artist.
E greu să rezişti în piaţa asta, a bijuteriilor şi a luxului, făcând bijuterie de autor?
Este, da, foarte greu. Concurezi cu branduri puternice sau cu ateliere de familie cu tradiţie de câteva generaţii, afaceri care, în general, au un cashflow şi bugete de marketing pe care eu nici nu mi le pot imagina, care au convins deja prin calitate şi longevitate. Ce fac eu însă se va adresa întotdeauna unui public restrâns, bijuteria contemporană situându-se undeva la limita dintre design şi artă. Mă bucur că mă pot uită în urmă la şapte ani în care am crescut mai mult decât am crezut că aş putea să o fac vreodată.
Cum faci faţă şi cum tratezi episoadele de copy/paste? Ştiu că ai trecut, la un moment dat, prin asta – cineva ţi-a copiat modelele şi le vinde sub alt brand.
Într-adevăr, la sfârşitul anului trecut m-am confruntat cu o astfel de situaţie, mi s-a părut extrem de neplăcut. Din păcate, societatea românească este una în care a plagia face parte din firescul cotidian, după cum ştim. În cazul meu, ce m-a deranjat mai tare decât actul în sine a fost atitudinea celui care a copiat, în momentul în care i-am atras atenţia. Pot lua în calcul o întâmplătoare (deşi izbitoare) asemănare între două obiecte, însă bună mea credinţă îşi atinge limitele în momentul în care mă confunt cu o atitudine care acuză chiar mai mult decât asemănarea. Am fost asistată de o echipa foarte bună de avocaţi, cred că este mai bine că lucrurile să fie clare înainte de a se crea un precedent (în orice domeniu).
Ce îţi doreşti cel mai mult de la ţine şi de la meseria ta?
Îmi doresc să dau şi mai multă substanţă lucrărilor mele.
Care sunt cele mai mari bucurii mici care îţi fac viaţă mai frumoasă?
Lalele sau liliac pe masă de lucru, cafea bună dimineaţă, ananas, mango şi pepene (în orice stare de agregare), multe cărţi bune, yoga, oameni frumoşi în jurul meu (deşi, asta reprezintă în sine o bucurie mare, nu una mică).
Pe Angela Ciobanu o puteți descoperi, pe îndelete, pe pagina ei de Facebook, aici, și pe site-ul personal, angelaciobanu.ro.
Fotografii: arhiva personală a Angelei Ciobanu, foto portret Michael Schindegger, foto atelier Emanuel Baruch, foto produse tandemfoto.ro
Leave a Reply