mămaia Florica

Pe primul copil – timp de un an şi mai bine – l-a crescut singură. „Românul” ei era la război, Al Doilea Război Mondial, plecat dinainte de a veni pe lume pruncul cel dintâi.
Florica, căci așa o chema pe bunica (mama mamei mele), nu a ştiut multă vreme dacă bărbatul ei este viu sau mort. Scrisorile nu ajungeau aproape niciodată acasă de pe front.
După vreo doi de la plecarea lui, când nu mai spera la vreo veste de la el, lumea din sat a început să-i spună să-şi facă alt rost – și mama, şi soacra, şi vecinii, aproape toate lumea îi zicea că trebuie să găsească un tată pentru copilul său și un om bun pentru ea.
Florica era tânăra, frumoasă şi vrednică, n-ar fi fost greu să-şi ia un alt bărbat. Dar ea nu a vrut. A ales să aștepte. Și a așteptat fiindcă undeva, într-un colț de suflet, știa că el nu e mort și că va veni acasă. Așa mi-a zis, demult: “Știam, mamă, știam că se întoarce”.
Într-o zi, a plecat la târgul din Bârlad ca să dea porumb pe alte de-ale gurii. Aşa se făcea atunci: troc, schimb pe schimb – dădeai porumb, primeai fasole. Ţinea minte bine că îi trebuia, pe lângă mâncare, și o lingură de lemn. Dar s-a trezit că a luat două linguri. Acolo, la târg, s-a întâlnit cu un om din sat care i-a spus că a sosit un transport de deţinuţi de la ruşi. „O fi şi Ion al meu printre ei”, a zis.
S-a făcut seară, a ajuns acasă, a hrănit copilul (copilul era mic și nici nu vorbea), a încuiat ușa şi s-au culcat în chilerul ei. În miezul nopţii, a bătut cineva în uşa. “Fa, Florică, sunt eu, am venit acasă. Pune nişte apă la încălzit, că-s plin de păduchi”.
A aprins focul în sobă, a încălzit apă, a ieşit afară şi l-a spălat, apoi i-a dat schimburi noi. Românul ei a intrat în odaie şi şi-a luat băiatul în braţe, pe Paul. Pentru prima dată.
„L-am iubit mult, mama”, mi-a zis atunci când mi-a povestit. „L-am iubit mult și îl iubesc și acum, chiar dacă sunt atâția ani de când s-a dus.”
Mamaia Florica, bunica mea din partea mamei, a născut şi a crescut 11 copii, a primit și hârtie de mamă eroină pentru asta, i-a crescut, i-a dat la casele lor, pe unii, o zicea mereu oftând, i-a şi îngropat. A crescut zeci de nepoţi şi a ţinut în braţe zeci de strănepoţi.
În ultimii ani se făcuse mică-mică. Nu ne mai știa pe toți.
Dar noi toți o știam pe ea: era mamaia care ne-a hrănit cu lapte cu mămăligă în talgere, la masa de sub sudul alb; care ne făcea toată primăvara cele mai fine urzici, frecate la mână, cu lingura de lemn, si ornate cu hrean; care făcea borș NUMAI cu tăiței de casă; mamaia care făcea câte o covată de gogoși, că noi eram mereu mulți; care cocea colaci pentru tot satul; care, la sărbători, avea câte un cozonac pentru fiecare, și noi eram cu zecile; care ne pupa până ne săturam, ce proști și noi; și care ne certa mereu și ne zicea că noi, pe lumea asta, cel mai mult trebuie să ne iubim unii pe alții.
În ultimii ani, se făcuse tot mai mică şi începuse să tremure de bătrâneţe. Dar, când ne strângea în braţe, ochii i se scaldau mereu în lacrimi.
La o săptămână după ce a plecat de pe lumea asta mămaia Paraschiva, azi s-a dus și mămaia Florica, cea mai simplă și mai bună.
Să te odihnești în pace, mămaie din povești. 🖤

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


error: Content is protected !!