Oameni în pătrate, cu etichete în frunte (VIDEO)

Eram într-un parc, în urmă cu ceva timp, cu băiatul meu de un an și două luni (atunci). În același parc, o mamă cu un copil cu două luni mai mic, copil care abia învăța să meargă. Băiatul meu avea o minge, copilul celălalt – o trotinetă. La un moment dat, cei doi se jucau cu mingea. Din când în când, copilul celeilalte mame mergea la trotineta lui și încerca să o apere, nu știu de cine, căci nimeni nu „atenta” la bunul lui. Mama însă îl liniștea imediat: „Stai liniștit, iubirea mea, că nu vin țiganii să ți-o fure. Mami o păzește, uite, stau lângă ea, să nu vină țiganii să o fure”. M-am blocat.

 

Ne etichetăm de la bun început. Copiii de creșă și de grădiniță primesc primele etichete înainte, uneori, de a învăța primele cuvinte. Și tot de mici oamenii sunt învățați, în familie, să pună ștampile pe ceilalți.

Țiganii și românii. Cinstiții și hoții. Frumoșii și urâții. Deștepții și proștii. Bogații și săracii. Cei cu statut și cei fără. Orășenii și țăranii. Curajoșii și lașii. Implicații și nepăsătorii. Muncitorii și puturoșii. De când lumea oamenii au fost puși în pătrate sociale, pătrate desenate cu cretă incoloră, dar atât de evidente. În funcție de trăsăturile fizice și de cele ce țin de caracter, de cât câștigă și cum se îmbracă, de cine iubesc și cum, cu cine adorm noaptea și unde, oamenii au fost mereu judecați și împărțiți în ei și noi, noi și ei, tabere în care fiecare s-a văzut pe sine mai bun și mai presus decât cel din fața lui.

 

Un video pe care l-am văzut zilele trecute – și care este, de fapt, o reclamă pentru un post de televiziune din Danemarca (îl găsiți mai jos) – mi-a adus aminte de întâmplarea aceea din parc și m-a răscolit pe tema asta, a oamenilor puși între laturile unor pătrate imaginare, a etichetelor pe care le primim, în diferite momente ale vieții noastre, etichete pe care uneori, oricât am încerca, nu mai reușim cu niciun chip să le dezlipim și să le aruncăm la coș. Etichete care ne marchează și care, chiar dacă uneori nu ne dăm seama, nu ne fac bine. Deloc.

Habar n-am de unde își trage rădăcinile etichetarea asta, dar cumva cred că ea există dintotdeauna. E oare mai evidentă și mai puternică astăzi? Suntem oare mai răi decât oamenii de altădată? Sau poate suntem mai buni? Cine și cum ar trebuie să ne învețe că oamenii sunt, de fapt, egali, indiferent de ceea ce îi face diferiți, la suprafață și la interior?

Putem noi, părinții acestor copii noi, de astăzi, să ne lepădăm de practica dureroasă a includerii semenilor noștri în pătrate sociale? Cum facem să anulăm obiceiul și să ne privim semenii ca pe noi înșine, să îi acceptăm. Nu, poate nu reușim să-i și iubim, dar măcar să-i acceptăm sub același soare, pe același pământ, în aceeași lume.

 

Într-o țară în care mai toată lumea duce grija celuilalt – și nu dintr-o dragoste enormă, ci prin prisma obiceiului tradițional de a vedea mai clar paiul din ochiul vecinului decât bârna din propriul ochi –, cred că e esențial ca noi, oamenii care facem și creștem pui de oameni astăzi, să fim atenți, mai mult decât oricând, la lecția toleranței. Nu, în multe școli nu se predă lecția asta (fiindcă noi avem manuale de educație fizică și sport, nu de toleranță) și e de datoria noastră să facem școală acasă cu oamenii mici de care suntem responsabili să crească oameni mari, buni și drepți.

Nu spun că e ușor. Inevitabil, ne trezim uneori că punem etichete. Mi s-a întâmplat și mie, mi se întâmplă adesea, și sigur nici tu nu ești străin de asta. Dar îmi dau seama că greșesc și încerc să mă aduc de pe arătură pe drumul cel bun. Și mai ales încerc să îi transmit copilului meu că oamenii sunt, chiar dacă nu pare, toți la fel, toți egali, toți cu drepturi.

Noi și ei nu există. Suntem doar noi, care împărțim aceeași lume și aceleași trăiri. 

 

Aici puteți vedea filmul despre care spuneam și de la care au pornit gândurile astea:

 

Be happy & nice,
Oana

 

Foto: pixabay.com