Pupici și curcubeie

Pentru toți cei care, care și mine altădată, cred că nu poți face mult dăruind puțin. Pentru toți cei care nu cred în puterea gestului mic. Pentru toți cei care cred că dacă nu ai bani mulți, mulți, așa de mulți încât să dea pe afară de pe card, nu poți ajuta. Pentru toți cei care spun despre ei că nu au cum să ajute, fiindcă nu-și permit. Pentru toți cei care uită că oamenii, în general, nu au nevoie de cadouri de lux pentru a zâmbi. Pentru toți cei care au uitat cât de ușor e să faci pe cineva să se bucure. Pentru toți cei care nu au aflat până acum cât de plină de sens este expresia „dar din dar”. Acest text este pentru voi toți. Dar și pentru mine.

 

M-am trezit azi în fața ochilor cu patru fotografii. Patru fotografii cu patru copii. Copii pe care nu îi cunosc, nici nu știu dacă voi avea vreodată curajul să dau ochii cu ei. Poate voi avea. Patru copii, trei fete și un băiat, fiecare cu o pungă de pufuleți în brațe.

(Știu, știu că unii – și mai ales unele – dintre voi puneți la zid pufuleții, nu sunt buni pentru oameni, mai ales pentru copii, nu, niciodată pufuleți celor mici, niciodată-niciodată. Dar nu despre asta e vorba aici, mulțumesc de înțelegere).

Așa. Patru copii cu patru pungi de pufuleți, adică opt perechi de ochi dintre cei mai veseli. Habar nu aveam, până la pozele astea, că pufuleții – banalii pufuleți prezenți în toate amintirile noastre din copilărie – pot aduce atât de multă bucurie. Bucuria din aceea sinceră, curată, cum rar mai întâlnești și mai trăiești. Bucurie din aceea de copil care dă nas în nas cu Moș Crăciun în plină vară, ba chiar primește și cadoul mult visat.

 

Eram cu copilul în brațe când D. mi-a trimis pozele pe messenger. M-am uitat la ele de mai multe ori. La un moment dat, le-am văzut în ceață. Probabil că vi s-a întâmplat și vouă să vă bușească plânsul așa, din senin, și să nu-l puteți opri. Așa m-a bușit pe mine azi, când am văzut pozele cu cei patru copii cu pufuleți în brațe. „Draga Oana, au ajuns pufuleții. Nici nu ai idee câtă bucurie ați adus, mulțumim!”, mi-a scris D. Și-am plâns în continuare, nu de fericire că, vai, ce mare bucurie le-am făcut eu acestor copii, ci fiindcă până acum nu mi-a trecut niciodată prin minte – dar niciodată! – că o pungă de pufuleți, ceva e costă 1 leu sau chiar mai puțin, poate însenina ziua unui pui de om ca cei din poze. Căci acești copii nu sunt niște copii oarecare. Sunt niște copii speciali, niște copii puternici, care duc pe umeri o povară ce i-ar face să se încovoaie și pe cei mai tari dintre noi. Povara unor diagnostice îngrozitoare, într-o țară care, de cele mai multe ori, nu se uită la tine, să te ajute, ci își întoarce privirea în altă parte și te lasă să suferi, să zaci și, într-un final, să nu mai fii.

 

Nu sunt naivă, copiii din fotografiile pe care eu le-am primit astăzi nu se fac bine acum, gata, că au primit niște pufuleți. Ei au nevoie de mult mai mult. Dar au nevoie, peste toate, de stropi din aceștia mici de bucurie care să-i scoată din tristețea și apăsarea zilelor lor.

 

Am scris povestea asta doar pentru a-mi reaminti că gesturile mici nu salvează lumea, dar fac viața mai ușor de suportat. Am scris pentru a nu uita că poți face un bine atât de ușor, trebuie doar să vrei. Am scris pentru a-mi reaminti că, în toată nebunia asta de zi cu zi, e bine uneori să te oprești în loc și să dai puțin din puținul tău. Am scris ca să nu uit niciodată că orice bucurie pe care mie mi-o face cineva e bine să o dau mai departe. Și da, am scris și pentru voi, căci așa cred eu că e bine: uneori, oamenii să tragă de mânecă alți oameni și să le reamintească de puterea faptei bune gratuite.

 

Știți de unde vine titlul? Este mesajul transmis de Anuța, fata din prima poză. „Pupici și curcubeie”. 🙂

 

Acum, contextul. De curând m-am trezit la ușă cu un sac mare plin de pufuleți (pufuleții i-am primit de la Profi și au venit însoțiți de un mesaj tare frumos – Singurul lucru mai simplu și mai bun decât o pungă de pufuleți este să ajuți un copil. Te costă 0,00 lei să ajuți un copil, în cadrul campaniei lor de responsabilizare socială, despre care am scris aici și aici). Ca să dau bucuria mai departe, am dăruit doi saci de pufuleți cititorilor de pe Facebook. Unul a ajuns la Timișoara, altul la București, la un băiat care și-a convins colegii de clasă să alerge pentru alți copii, copiii de la Hospice Casa Speranței. Și de aici, după ce mi s-a spus că și copiilor de la Hospice le plac pufuleții, s-a născut gândul unui alt dar cu pufuleți. Mulțumesc, Profi și Ruxandra, că am făcut împreună asta!

 

PS: Nu voi publica pozele cu cei patru copii, trebuie să mă credeți pe cuvânt. 🙂 Poza pe care o vedeți este cu fiul meu, David, când a primit pufuleți din sacul cel mare. 

 

Dacă vreodată veți dori să ajutați și voi, cât de puțin, Hospice, vă las aici un link util.