#RomâniaPlecată (1) Andreea Molocea, Praga: „Speranța îmi lipsea cel mai tare”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori. Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

Încep seria de interviuri cu români plecați cu Andreea Molocea, 32 de ani, care locuiește în Praga.

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)?

Am plecat bursc în 1 martie 2015 din țară. Am trecut granița pe 2 martie. Eram într-o perioadă în care eram extenuată și nu mai vedeam o ieșire.

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de la gând la momentul Z?

Plecarea mea a fost mai mult ca o fugă. Pe 1 februarie 2015 am luat prânzul cu partenerul meu și am decis că nu mai pot lucra unde lucram (Departamentul pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, Ministerul Muncii), iar el m-a întrebat „dar nu ai vrea să căutăm un job și înafara țării?”. Pe 2 martie 2015 eram deja mutată la Praga. Ne-am depus demisiile, ne-am donat lucrurile și am plecat. Nu am procesat nimic. Nu m-am gândit la nimic.

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării? Dacă îți mai amintești de ea, m-ar ajuta să-mi povestești un pic emoțiile și trăirile acelei zile.

Am fost cu mașina. Ne-a luat două zile de la București la Praga. Onest, nu îmi amintesc multe emoții. Nici pozitive, nici negative. Nu cred că eram foarte conștientă de ceea ce mi se întâmpla. Eram într-o Dacie roșie cu ființe dragi și îmi era bine. Mă gândeam mereu la câine – cu care am stat pe bancheta din spate – să nu îi fie rău. Însă Bubbles e mare amatoare de călătorii cu mașina și a fost perfectă. A fost genul de călătorie-drumeție. Îmi e tare dragă amintirea acelor două zile, cu mașina burdușită și eu cu Bubbles în spate.

Ce te nefericea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci?

Privind înapoi, cred că speranța îmi lipsea cel mai tare. Dacă cineva m-ar fi întrebat la începutul lui ianuarie 2015 dacă eu aș pleca din România, aș fi spus că nu, cu toate că ruptura mea emoțională de țară s-a petrecut în decembrie 2014. Cele 10 luni petrecute în minister au ajutat și ele la întărirea unui sentiment neplăcut de „nu pot face nimic, oricât aș vrea”.

A fost un moment-cheie în acel decembrie 2014, în care m-am văzut pe mine, după mulți ani, mi-am văzut nevoile. Și eram epuizată, nefericită, neîmplinită. Atunci s-a produs o schimbare mare în mintea mea, în care în sfârșit mi-am dat seama că și eu contez și că ar fi bine să mă pun pe primul loc. Sunt activistă, am profilul psihologic și emoțional al unei activiste. Prin urmare, pentru mine, alții au fost mereu mai importanți, altora le era întotdeauna mai greu, alții au nevoie de cineva care să lupte pentru ele. Confundam binele propriu cu egoismul, așa că trăgeam de mine. De aceea, în cazul meu, fără limpezimea ideii că ar trebui să fac ceva și pentru mine, eu nu cred că aș fi fost capabilă să emigrez.

Mă nemulțumea și instabilitatea financiară, lipsa unui parcurs profesional. Simțeam că mă plafonez și voiam o gură de aer pe care numai o schimabare o poate aduce. Mă nemulțumea mult faptul că devenise dificil pentru mine și partenerul meu să facem o proiecție financiară pentru mica noastră familie. Ne lipsea mult siguranța aceea pe baza căreia poți construi.

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

În România am avut diverse joburi, dar lumea mea se învârtea în jurul mediului academic, al ONG-urilor și instituțiilor de stat. Am un doctorat în știinte politice, pentru care am munci mult. Mediul academic nu l-am mai găsit atractiv după doctorat, eram orientată să fac, să ajut concret, să pun umărul. Așa am acceptat colaborarea și jobul de la Departamentul pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, ultimul meu job în România.

Acum lucrez în IT. Habar nu aveam ce înseamnă lumea corporate, mai ales cea IT, dar am început de la zero și am descoperit că mie îmi plac începuturile și îmi place să învăț. Îmi place cel mai mult sentimentul de siguranță care mi-a lipsit în țară. Mă simt în sfârșit stabilă financiar, am o idee despre cum vor arăta următorii ani. Pot anticipa, pot proiecta și simt că am viața în mâini. Știu că trăim într-o lume în care articolele de succes sunt despre corporatiști care își dau demisia și merg să se descopere în lume. La mine a fost fix invers. Pe mine tocmai rutina și stabilitatea m-au ajutat să devin cea mai liniștită versiune a mea de până acum.

A trebuit să învăț să am prieteni oameni diverși, din culturi diverse, care nu au aceleași interese ca și mine. În țară aveam grupul meu de oameni formați, cu care în principiu discutam multă politică, politici, chestiuni sociale. Aici a trebuit să învăț să am conversații pe teme diverse și să mă concentrez mai mult pe uman decât pe intelectual. Uitasem, de exemplu, că prieteniile se cultivă în timp, cred că în țară le luam de-a gata și rupeam legătura cu un ins/ o insă dacă aveam opinii politice diferite, de exemplu. Aici am devenit puțin mai flexibilă și tolerantă cu factorul uman și cu diversitatea lui. Îmi este mult mai limpede că inclusiv feminismul meu a devenit mai radical, dar fără să-l mai folosesc pe post de măsurătoare a oamenilor. Când viața devine mai blândă, mai așezată, se simte și în modul în care fruntea mi se descrețește și inima mi se lărgește, în modul în care înțeleg oamenii și cum respect relațiile cu ei.

Cât de legat ești încă de țară? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici?

Sunt legată pentru că părinții și rudele mele sunt aici. Vin măcar o dată pe an acasă să-i văd pe mama și tata, iar ei ne vizitează la rândul lor. În timp, m-am forțat să citesc mai puține știri din țară, să comentez mai puțin pe Facebook. Am plecat să trăiesc în pace, nu să mă agit și enervez de la distanță, îmi tot spun, dar nu-mi iese. E greu să faci separația între tine și țara din care vii, încă nu sunt imună evenimentelor politice din România. E un aspect pe care încă îl analizez la mine, acesta al corpului care e aici și al inimii care e acolo.

Ce ai luat cu tine acolo și ce nu ai putut lua? Mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

Mi-am luat puține cărți, foarte puține. Mi-am lăsat inclusiv jurnalele, nu mai aveau loc. Am luat cu minte doar niște căni primite cadou. Îmi plac cănile și fiecare dintre ele îmi spune o poveste. Doi magneți cu Roșia Montană. Un ceaun de aluminiu de la mama, în care să pot face mămăligă și cartofi noi.

„Dor” e un cuvânt pentru care nu există traducere în alta limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestui cuvânt?

Mă gândesc la Moldova mea. Dorul în cazul meu se împletește mult cu nostalgia anilor de copilărie, a dealurilor de acasă, a anilor petrecuți la țară. Mă gândesc la oameni care nu mai sunt, obiceiuri care se pierd. Copilăria mea a fost magic-realistă, cu Sân Ilie care coboară cu carul de foc din cer, cu strigoi care vin la geam, cu spiriduși care umblă prin grădină, cu vrăjitoare și babe, cu deochi și descântec. Mi-e dor de România aia fantastică din mintea mea de copilă. Nici măcar nu e reală, dar asta nu înseamnă că simțământul nu e și el real.

Și dacă tot vorbim de dor, uite, ascult mult Sofia Vicoveanca să mă alin, ascult Enescu și ascult Balada lui Porumbescu. Sunt de-ai mei. Iar acest „de-al meu” e un concept nou pentru mine, care a crescut pe nesimțite de când am plecat. Porumbescu mă atinge în mod special. Are Balada un plâns al ei care este atât de „acasă” pentru mine! Are o jale și un dor care taie prin timp. E poate piesa muzicală care mă ajută cel mai mult să călătoresc cu inima înapoi în Moldova mea, acolo unde se agață harta în cui. Ascult Porumbescu și mă văd din nou mergând printre sate, pe jos, trec câmpuri, salut căruțași cocoțați pe movile de fân, mă întâlnesc cu vacile de la marginea drumului (aud în imaginație uneori până și sunetul lanțurilor de la gât târâindu-se prin șanț), beau apă de la cumpăna nimănui, intru în sat și recunosc casele după gard, știu cine al cui este.  Îmi imaginez că acum nu mai este așa, dar acum 20 de ani era, sau atât mă ajută pe mine memoria selectivă. Eu încă am prins viața la țară și lampa cu gaz; femeile purtau capoate înflorate, baticuri cu flori mari roșii, pestelci cu marginile încrețite, umblau desculțe, iar cele mai înstărite, șlapi de cauciuc.

Pentru că am avut privilegiul satului, dorul meu e legat mult de el și viața din el. De bătutul răsăritei, de făcutul chirpicilor, de unsul pereților cu lut și stinsul varului. De tăiatul viei, de plivit, de râsul vecinei, de ghicitul în cafea, de poveștile care apăreau când se adunau femeile să învârtă la sarmale pentru vreo nuntă sau parastas, de mirosul lăsat de căruța încărcată cu fân, de harbuji care plesnesc de căldură pe pământ. Am doruri ce țin de mirosuri de frunze, cum ar fi cele de mentă sau de la roșii.

Dar din nou, vorbește nostalgia din mine, iar oamenii isteți știu că nostalgia nu trebuie luată niciodată pe bune. Ea are rolul de a ne lipi amintirile într-o poveste pe care o fabulăm noi despre noi; de aceea valoarea ei de adevăr e nula, dar când ești nostalgic, nu cauți niciodată „adevărul” și ar fi o iluzie să o faci. Unii confuză dorurile cu naționalismele, dar e greșit. Nu găsesc nimic murdar sau politic în modul în care memoria îmi este alterată de emoții și ies la iveală asemenea imagini și povești.

A-ți fi dor nu înseamnă că te-ai întoarce acolo să îți trăiești viața așa. E doar o mică crăpătură în timpul personal, o gaură de cheie spre un ceva ce nu mai este. Este poate singura noastră legătură cu timpul mitic al propriei povești, dorul poate e emoția aceea care te transportă, care te schimbă și transformă din cel ce ești în cel care au fost. Și asta e de-a dreptul magic. Are Sofia un cântec în care spune așa: „Du-te dorule-n pustie,/ Ce-mi cauți pricină mie?/ Poate ți-am picat cu drag/ De-mi stai toată ziua-n prag./ Du-te și te prăpădește/ Să trăiesc iar omenește.” Îmi place acel „să trăiesc iar omenește”, de parcă atunci când simți dor nu mai ești de-al oamenilor, ci de-al ființelor magice, posedat de trecut.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici? Când și de ce?

Am mai plâns la primul Paște pe care nu l-am petrecut cu mama și tata. Mi se făcuse dor de mama, cum venea ea dimineața și ne trezea și ne punea să ne spălăm cu ou sfințit pe față, cum așeza masa. Îmi era dor inclusiv de munca făcută înainte de Paște și de pisălogelile mamei. Cu alte cuvinte, jeleam de dor chiar și după cele mai agasante și enervante părți ce țineau de această sărbătoare.

Am mai suferit și încă o fac după prietenele femei. Există între femei, când se găsesc și se împrietenesc, o legătură frumoasă și am momente în care tânjesc după prezența lor, vorbele lor, copiii lor. Și acum mă văd cu ele, dar parcă e pe fugă și caut să fac loc să pot petrece cu ele suficient timp cât să simt că plec sătulă de lângă ele, că nu-mi mai este sete.

Au existat momente în care ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Care a fost un astfel de moment?

Emoțional, nu m-am simțit niciodată inadaptată. Sunt un om introvertit căruia îi priește singurătatea, iar prezența partenerului și a animalelor îmi sunt, în general, suficiente. Mă lovește dorul de mâncare și oamenii lăsați, de locuri și mirosuri. Mi-aș dori atunci să fiu și mai aproape, să nu îmi ia așa mult să ajung, să pot fi acasă la toate evenimentele din familie, să pot veni mai des să mă alin când mă lovește. Dar apoi îmi amintesc că nici atunci când eram în București nu îmi era mai ușor să ajung la mama, până unde trenul face 8-9 ore și că tot o dată, de două ori pe an ne vedeam. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte, nici când mă prăpădeam de dor, să mă întorc de tot în țară. Și asta mă doare.

Crezi ca viața ta ar fi fost altfel dacă acum, în 2018, trăiai în a România? Mai bună, mai rea?

M-am întrebat și eu asta, dar nu pot ști. Cred că aș fi avut o viața bună în țară cumva. Sunt o femeie cis, educată, tânără, sănătoasă și nu aparțin nici unei minorități. Cred că m-aș fi descurcat.  Dar mă bucur din toată inimă pentru mine că nu mai sunt acolo și că trăiesc viața aici, în Praga. Nu aș schimba-o. Nu încă.

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țară? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?  

Mai am uneori fantezii să îmi iau o căsuță prin Munții Apuseni când voi fi bătrână, să cresc capre și câini și găini, să scriu cărți pentru copii și să fac ilustrații. Dar în viața mea de adult și următorii 20-30 de ani nu cred că m-aș mai întoarce. Cel mai realist ar fi că aș veni mai des în vacanțe mai lungi, dar nu mai mult. Cel puțin așa cred acum, în vara lui 2018. Am învățat că viitorul îl mai lași și să ți se întâmple, așa că nu fac promisiuni pe unde mai ajung în viața asta și pe unde o să mai fiu purtată.

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

Politic, nu mă atinge nimic. Pentru că nu e nimic care să mă mire și pentru că nu sunt implicată în comunitatea de români din Cehia. Pentru mine, relația cu românii pe care nu-i cunosc este foarte diferită de când nu mai sunt în țară. Nu este foarte romanțată și nici foarte siropoasă. Am avut noroc că am întâlnit și m-am împrietenit cu români aici. Ba chiar am format prietenie strânsă cu o colegă româncă. Dar râdem și acum când ne amintim primul lunch împreună, la care eram amândouă puțin suspicioase și analizam „teritoriul”. România lasă traume și dureri reflectate și în aceste interacțiuni.

Ce mă doare însă este când aud că se face bășcălie despre ușurința plecării sau „binele celor plecați” sau simt acea urmă a lui „tu de ce vorbești, nu mănânci salam cu soia ca și noi”. Mi se pare o simplificare enormă a unor emoții și decizii pe care eu încă le procesez după ani. Mă mai deranjează să se vorbească despre diaspora ca despre o entitate omogenă: ba exod al creierelor, ba căpșunari. Nu ajută nimănui aceste simplificări, ba pot fi periculoase politic, mă gândesc. La polul opus, îmi amintesc mereu că fiecare are drumul lui în viața și fiecare va ști cum să își facă propria cărare, așa că mă doare uneori și dinspre cei plecați când spun „dacă ai rămas, așa-ți trebuie, ce te plângi”.

Poate lipsa de înțelegere umană mă doare și de o parte, și de alta a baricadei.

Ești fericită cu viața ta de acum?

Da. Nu cred că am mai fost mai fericită vreodată. Sunt bine eu cu mine, eu în capul meu și în inima mea. Nicicând nu m-am uitat la lume ca de când am plecat din țară, nicicând nu am iubit cu mai multă recunoștință viața pe care o am, viața în general.

Ce te-ar face și mai fericită?

Mai multe ființe animale și umane în casă. Cred că nimic nu este mai minunat ca o casă cu multe suflete în ea. Între orice granițe s-ar afla acea casă.

 

 

 

***Precizare: acest interviu a fost făcut înainte de protestul pașnic din 10 august 2018, care, din păcate, s-a soldat cu violențe și abuzuri asupra protestatarilor din Piața Victoriei. După noaptea de vineri spre sâmbătă, 10 spre 11 august, Andreea mi-a scris că e furioasă și confuză și tristă.

 

 

Foto: Constantin Barbu