#RomâniaPlecată (3) Cristina Mehedințeanu, Londra: „Dacă las dorul să-şi facă de cap mereu, înnebunesc”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori.

Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

Astăzi, un interviu cu Cristina Mehedințeanu, 30 de ani abia împliniți, cofetar la Londra. 

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)?

Am plecat din ţară în octombrie 2015. Lucram într-un bistro pe Calea Victoriei şi abia mă întorsesem dintr-un concediu petrecut la Londra. Am fost inspirată de experienţă şi mi-am dat seama că ăsta este momentul de care trebuie să profit şi să mă mut acolo. Se poate. Nu mă ţinea mare lucru în Bucureşti, aşa că m-am hotărât să plec.

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de la gând la momentul Z?

Am plecat pentru că am vrut să devin un chef profesionist mai bun, iar la noi în ţară domeniul nu este la fel de complex şi dezvoltat ca în afară. Decizia a fost una normală şi logică. Dacă vreau să fiu mai bună, trebuie să învăţ de la cei mai buni. Londra a fost mereu pasiunea mea. De când mă ştiu, am vrut să merg acolo şi să muncesc, dar nu ştiam cum să fac asta. Când am devenit bucătar, mi-am dat seama că aşa pot să ajung şi în Londra.

Decizia a părut uşoară şi a fost foarte impulsivă. Când mi-am luat rămas bun de la familie şi prieteni şi eram pe punctul de a pleca, am realizat cât de greu este, de fapt, şi ce înseamnă ce urmează să se întâmple. Era însă prea târziu atunci ca să dau înapoi.

Am ales să plec prin mai-iunie, iar în octombie eram deja în Londra. A fost foarte rapid procesul.

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării? Dacă îți mai amintești de ea, m-ar ajuta să-mi povestești un pic emoțiile și trăirile acelei zile.

Am plecat cu gândul că o să stau acolo o perioadă, văd cum e şi, dacă nu mă descurc sau nu-mi place, mă întorc acasă. Foarte simplu. Aveam unde şi la cine să mă întorc. E bine să pleci cu mentalitatea asta. E mai puţină presiune. Am vrut să văd şi cum e să fiu pe cont propriu, să mă descurc singură. Mereu am vrut să fiu independent, iar Londra era cu singuranţă o provocare.

Ziua plecării a fost oribilă. Eram deja foarte stresată cu toate pregătirile de dinainte, nu am dormit bine, nu ştiam unde o să mă duc – urmă să locuiesc cu nişte fete pe care nu le ştiam –, eram foarte speriată şi am plâns mult. Nu vreau să-mi amintesc.

Ce te nefericea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci?

Nu mă simţeam apreciată, mai ales pe plan profesional. Ştiam că pot mai mult, că merit mai mult, aşa că am plecat să caut toate astea în altă parte. Mă nemulţumea şi salariul. În România, salariile din domeniul HORECA sunt mici. Mai ales la început. În Londra, nu e la fel. Aici te poţi descurca mai bine cu toate cheltuileile şi dintr-un salariu de bucătar.

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

Sunt cofetar în Londra. Fac prăjituri. Asta făceam şi în ţară, înainte să plec. Diferenţa este că acolo lucram într-un mic bistro de pe Victoriei, care între timp s-a închis, din păcate, şi acum sunt la Harrods, al doilea cel mai vizitat loc din Londra. Nivelul e altul. Prietenii apropiaţi de aici sunt tot români, pentru că nu am reuşit să mă lipesc de altcineva mai mult. Cunosc mulţi oameni şi am colegi dragi de la diferitele locuri de muncă de până acum, dar nu-i numesc prieteni. Aici, lumea vine şi pleacă prea des. Nu ai cum să-ţi faci prieteni. Cei adevăraţi sunt tot cei de acasă, deși unii au dispărut din peisaj, până la urmă. Asta mai depinde şi de calitatea oamenilor.

Diferenţele cele mai mari văzute dintre Londra şi România sunt salariile, diversitatea culturală, nivelul de trai, în general, simţul civic – care lipseşte cu desăvârşire din România şi deschiderea oamenilor. Sunt destule probleme şi aici, no worries. Londra este suprapopulată, scumpă şi exploatează muncitorii. Aici nu există legi bine puse la punct pentru protecţia clasei muncitoare, cel puţin în industria alimentară. Contractele de minimum zece ore de muncă pe zi sunt la ordinea zilei şi nu se plătesc orele suplimentare. Cunosc un singur loc care face asta acum.

 

Cât de legată ești încă de țară? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici?

Sunt foarte legată de ţară. Am familia acolo şi prietenii. Vin acasă în fiecare an. Vorbesc cu sora mea zilnic, cu prietenii încerc să păstrez legatură cât pot şi urmăresc pe Facebook ce se întâmplă. Sunt foarte la curent cu noutăţile.

Ce ai luat cu tine acolo și ce nu ai putut lua? Efectiv, mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

Am luat o valiză cu mine, fiindcă mai mult nu aveam cum să car. Am plecat singură. Aveam 3-4 haine, un aşternut de pat, o carte şi alte nimicuri. Pe scurt, nu am plecat cu mare lucru. Nu mi-am putut lua aparatul foto profi, ustensilele de bucătărie, cărţile etc. Am luat cu mine un pulover de la o prietenă, pe care încă îl am şi e călduros şi îmi aduce aminte de ea, am luat nişte cadouri de rămas bun de la prieteni şi poze cu familia.

„Dor” e un cuvânt pentru care nu există traducere greu de tradus în altă limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestui cuvânt?

Familia şi prietenii.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici?

Da, de multe ori. Devii mult mai sensibil când pleci de acasă. Nu mă aşteptam. Mai trece cu timpul şi mai ales când lucrezi mult. După ce lucrez zece ore pe zi, timp de cinci zile pe săptămână, nu mai pot să mă gândesc la nimic. Jobul meu e foarte solicitant. Dacă las dorul să-şi facă de cap mereu, înnebunesc.

Au existat momente în care ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Care a fost un astfel de moment?

Hahaha. Brexit. Ne-au dat afară din ţară practic sau au zis, oficial, că nu ne mai vor. Am fost dezamăgită rău atunci şi s-a mai dus din entuziasmul meu pentru Londra. Nu înţelegeam ce se întâmplă. A fost ca o palmă peste faţă, dar faptul că nimic nu s-a concretizat nici până în ziua de azi mă face să mă gândesc că nici ei nu ştiu ce vor. Sunt foarte ineficienţi. Vor în continuare să vină toţi muncitorii ieftini din afară, dar refuză să mai facă parte din Europa. Aştept şi acum să văd ce o să se întâmple şi apoi o să iau nişte decizii.

Alte momente au mai fost la muncă – nu peste tot oamenii sunt aşa deschişi către europeni sau mai exact est-europeni. Nu avem cea mai bună reputaţie şi nu avem tradiţie în patiserie. M-am ofticat să fiu tratată altfel sau trecută cu vederea doar pentru locul de unde vin şi nu pentru cine sunt, ce-mi poate capul şi cum pot să muncesc. Nu e corect.

Crezi ca viața ta ar fi fost altfel dacă acum, în 2018, trăiai în a România? Mai bună, mai rea?

Chiar nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea acum dacă rămâneam acasă. Poate găseam un loc de muncă mai bun, poate mă chinuiam mai puţin să dovedesc nişte lucruri. Mult mai puţină bătaie de cap cu siguranţă. Viaţa în afară nu e deloc uşoară, aşa cum îşi închipuie unii.

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țară? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?  

Doar pentru o vreme, dar nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Pe de o parte, sunt singura care poate decide ce voi face în continuare, dar depinde şi de şansele de aici şi de oportunităţile care vin sau nu. Nu ştiu când m-aş întoarce în ţară, dar mă gândesc la asta. Londra nu este un oraş de viitor, pentru mine, clar. Familia este sigur un factor de decizie care cântăreşte mult.

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

Nu prea am exemple clare în Londra. Chiar este un oraş foarte tolerant faţă de imigranţi. Nu am fost vreodată jignită pentru faptul că sunt româncă. Tratată altfel, poate, dar nu jignită. Am fost promovată foarte repede într-un loc de muncă anterior şi fără să se ţină cont de unde vin.

Nu am fost martora unor astfel de momente aici, din fericire. În general, nu sunt de acord cu aşa ceva, normal, şi mă supără lucrurile astea pentru că acum fac şi eu parte din diaspora. S-a schimbat poziţia mea în societate.

Ești fericită cu viața ta de acum?

Da, dar a venit cu sacrificii prea mari.

Ce te-ar face și mai fericită?

Mai multă sănătate şi să fiu alături de familie şi prieteni.

 

 

 

Foto: arhiva personală a Cristinei