#RomâniaPlecată (5). Mihaela, Australia: „Îmi lipsea cel mai tare un dram de speranță că măcar suntem pe un drum”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori.

Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

Astăzi, un interviu cu Mihaela Toma, recent mutată, împreună cu familia, în Australia.  

 

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)?

Practic, am plecat în martie 2018. Aveam 41 de ani, doi copii (7, respectiv 2 ani și jumătate), un business pe care îl iubeam și doi motani superbi.

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de la gând la momentul Z?

Ideea emigrării (temporare sau nu) a planat întotdeauna în familia noastră. Noi doi am și locuit un an și jumătate în Norvegia, pe vremea când n-aveam copii, însă am decis că relația cu această țară era una frumoasă, dar lipsită de substanță. 🙂

Decizia propriu-zisă am luat-o pe 1 ianuarie 2017, pe la ora 3 dimineața, în urma unei discuții relaxate în care eu mă plângeam despre cât de obosită sunt după sezonul de iarnă și, mai ales, cât de dezamăgită sunt de rezultatul alegerilor. Mihnea, soțul meu, își dorea de mult timp să plecăm în Australia, însă eu eram veriga slabă, găsind tot timpul argumente pro România. Aș zice că rezultatul alegerilor din noiembrie 2016 a fost factorul decisiv. Deci aș vrea să le mulțumesc, în mod egoist, celor care n-au ieșit la vot atunci, pentru că datorită lor trăim azi într-o țară absolut minunată. Glumesc. Mi se pare destul de trist să fii nevoit să pleci din țara ta.

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării? Dacă îți mai amintești de ea, m-ar ajuta să-mi povestești un pic emoțiile și trăirile acelei zile.

Îmi amintesc că eram foarte obosită, după luni de vândut mașini, motociclete, firma etc., și abia așteptăm să ajungem. Nu neapărat mânată de curiozitate, ci mai ales pentru că îmi doream să scăpăm de călătoria de 22 de ore cu avionul. În rest, aș zice că eram deschisă la orice. Țin minte că, atunci când am văzut pe ecranul din avion că suntem deasupra Australiei, m-am gândit: bring it on, Australia!

 

Ce te nefericea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci?

Nimic. Noi trăiam în bula noastră confortabilă, în cartierul nostru civilizat, cu copilul cel mare mergând la o școală mișto (privată), cu bonă și menajeră, cu venituri care ne permiteau să plecăm în vacanțele pe care ni le doream, când ne doream. Eram răsfățați, din punctul meu de vedere. Nu aveam contact cu statul prea des (sigur, cu excepția zilelor de dinainte de 25, când plăteam impozitele), cu politică nici atât, nu existau surse directe de nefericire, enervare, frustrare.

Dar.

Mergeam în același trafic zi de zi, în același aer poluat, prin același oraș urâțit și sufocat.

Excursiile prin țară erau încărcate de tristețe. Îmi amintesc că, odată, ne-a luat 8 ore să ne întoarcem de la Sibiu, cu ce doi copii în mașină.

Mi se părea că trăim într-o lume paralelă, o lume în care te întâlneai cu prietenii tăi mișto, aveai zeci de evenimente interesante la care să mergi, clădiri vechi și frumoase, un oraș ascuns, dar superb. Dar era suficient să deschid Facebookul că să intru în cealaltă lume, agramată, ostilă și atât de străină, în care se puteau întâmplă oricând Colectiv, gaze lacrimogene și oameni care mor prin spitale absolut gratuit.

Dar ceea ce îmi lipsea cel mai tare era un dram de speranță că măcar suntem pe un drum, noi, ca societate. Nici măcar din punct de vedere politic, deși recunosc că guvernul Cioloș mi-a adus niște sânge în obraji. În mod naiv, știu, dar…

Mi se părea că deveneam niște brute, că nu puteai rezista agresivității generalizate (de la chelnerii impertinenți până la doamnele de la Poșta Română, sau pur și simplu citind comentarii pe FB). Mi se pare extrem de trist.

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

Aici mi-am făcut o firmă de outsourcing IT, deci tot legată de țară sunt, și mă bucur că sunt. 🙂 În țară aveam un business de import ciocolată și produse gourmet de prin Europa. Prietenii îmi sunt tot români, iar prietenii adevărați sunt cei vechi. Mi-e dor de ei. Australia este foarte diferită de România, din multe puncte de vedere, pe care probabil le bănuiește toată lumea. Ce îmi place cel mai mult însă aici sunt oamenii. Nu știu dacă sunt cu adevărat, însă par fericiți, iar asta se transmite foarte ușor.

Cât de legat ești încă de țară? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici?

Am plecat de câteva luni, și deja m-am întors pentru două săptămâni. Sigur, cu treabă, însă am fost și la protestul din 10 august. Sunt foarte legată de România, citesc conștiincios newsletterele de la PressOne, Monday Memo, urmăresc aproape toată presa independentă din România.

Ce ai luat cu ține acolo și ce nu ai putut lua? Efectiv, mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

Am suferit că nu am putut lua cu mine cărțile. Am luat doar cărțile „curente” rămase necitite, însă am primit de curând un pachet cu câteva zeci de cărți de literatură română contemporană. Am lăsat în urmă motanii, pe care îi aveam de 11 ani. Mi-am lăsat mașina, pe care mi-o luasem cadou cu un an înainte și care, în sfârșit, era o mașină care îmi plăcea cu adevărat.

Dar am luat toate vederile Teleleu, câteva fotografii, și vreo două cărți pe care pur și simplu nu le puteam lasă în urmă.

„Dor” e un cuvânt pentru care nu există traducere greu de tradus în altă limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestui cuvânt?

Prieteni, mulți prieteni.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici? Când și de ce?

Nu încă, însă am momente în care mă gândesc cum ar fi dacă vreo prietenă/ vreun prieten ar avea nevoie de ajutor? Ce aș face? Cum m-aș descurca? Gânduri de om anxios, ce să fac. 🙂

Au existat momente în care ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Care a fost un astfel de moment?

Oh, dar știu că nu aparțin acestei țări, oricât de frumoasă și primitoare ar fi. Țară, limba cu care ai crescut, ca și părinții, sunt pe viață. Nu vreau să mă întorc, pentru că îmi place sănătatea psihică pe care o putem păstra sau chiar îmbunătăți 🙂 aici, însă faptul că m-am născut în România nu se poate schimbă, și nici nu vreau.

Crezi că viața ta ar fi fost altfel dacă acum trăiai în România? Mai bună, mai rea?

Mai bună din punct de vedere financiar, mai rea din punct de vedere al sănătății capului. Nevroza românească ne copleșea pe toți și nu mă cheamă Mihai Șora sau Dalai Lama, să mă pot sustrage dânsei. 🙂

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țară? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?  

Nu există „niciodată” și „întotdeauna”, nu? M-aș întoarce dacă aș fi nevoită. „La modul ideal”, probabil voi fi moartă atunci când societatea românească se va fi vindecat. Iar copiii mei, chiar dacă vor vorbi românește, probabil nu vor înțelege mai nimic din România.

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

După cum glumea un prieten, eu sunt „Diaspora Aripa Tânără”, deci încă nu mă identific cu termenul. În general, cred că jignirile spun ceva despre cel ce le emite, mai degrabă decât despre destinatar.

Ești fericită cu viața ta de acum?

Nu. Încă.

Ce te-ar face și mai fericită?

Să am prietenii din România lângă mine. Îmi cer scuze pentru egoism. 🙂

 

 

Foto: arhiva personală