Scrisul de mână, cu stiloul, și oamenii care îl iubesc

Pot să-mi împart viața în funcție de felul în care am scris cu stiloul. Cel mai frumos în viața mea a fost când am scris înclinat spre dreapta, ca la școală. Habar nu am de ce, dar, de câte ori am fost foarte liniștită, foarte bine cu mine, foarte eu, am scris așa: agale, buclă cu buclă, literă cu literă, înclinat spre dreapta. Din când în când, dimineața, până se trezesc băieții, iau o agendă și un stilou și scriu. De drag, de toate.

Tot de drag am făcut și articolul acesta despre scrisul de mână, cu stiloul, și oameni care îl iubesc. Sunt dintre cei care cred că unele lucruri nu vor dispărea niciodată de tot. Iar scrisul de mână, cu stiloul, e unul dintre ele. Oamenii care mi-au scris rândurile de mai jos, unii chiar de mână, cu stiloul, pe pagini de agendă pe care apoi le-au scanat sau fotografiat, sunt o dovadă a faptului că azi, de Ziua scrisului de mână, e bine să ne amintim de această bucurie.

Mărturiile despre scrisul cu stiloul pe care le puteți citi aici nu sunt doar niște vorbe, sunt niște povești despre scrisul cu stiloul. Mi-a fost greu să le editez și să le scurtez, pentru că oamenii aceștia au pus în cuvinte o dragoste mare și multe, multe emoții. Despre școală, despre primele bastonașe, despre mama, tata, bunici.

 

THEO PÂSLARU:

Scrisul cu stiloul îmi dă mai multă prezență

 

Stiloul era un must în anii de școală (am 41 de ani). Mi-aduc aminte și acum de tata, care mi-a arătat cum să umplu stiloul cu pompiță, mi-aduc aminte de călimara cu cerneală, de penițele aurii (era așa un motiv de mândrie să ai aur în peniță) pe care le testam apăsând cât mai mult, ca să văd filamentul de cerneală crescând, pentru a scrie mai gros, de săgeată de la stilourile chinezești sau de stiloul cu Panda, la care am râvnit mult.

Am avut o perioadă îndelungată în care nu am mai scris cu stiloul, dar am revenit în ultimii ani când am găsit, la un moment dat, în „Colors”, un stilou care mi-a plăcut mult. Acum scriu des cu el – de la note personale, la notițe în meetings, desene sau semnatul lucrărilor de control cu „am luat la cunoștință”. Îmi place cum alunecă pe hârtie.

La un moment dat, am găsit un stilou bej, rotund și cu anume greutate, așezat într-o cutie metalică retro. L-am cumpărat instant. L-am folosit o vreme, după care a dispărut (nici acum nu știu cum). Apoi, m-am dus și mi-am luat unul negru și unul mov. Cu aceeași formă și peniță. Cel mov a ajuns la copil, iar pe cel negru îl folosesc eu.

 

Care e cea mai frumoasă amintire? Început de școală, litere rotunde, caligrafie, dar mai ales, momentul acela când umpleam cu grijă stiloul cu cerneală.

 

 

RAMONA CHIVEREANU:

Scriu cu stiloul pentru că aș vrea să scriu mai frumos și asta cred că o pot face doar cu stilou

 

Scriu cu stiloul din clasa întâi, în toți anii de școală generală am scris cu el. Am avut un stilou chinezesc, cu peniță de aur, vișiniu era, îl țin minte și acum. Pe vremea aia era scump și nu cred că se găsea peste tot, mai ales la țară, unde am crescut eu, foarte probabil l-am primit cadou de la vreo rudă. Am mai scris în liceu cu stiloul, dar nu așa des, apoi, în facultate, am trecut la pixuri.

Cu stiloul meu prețios nu știu ce s-a întâmplat, însă am o poveste pe care nu o s-o uit niciodată. Eram la examenul de admitere la liceu și stiloul mi-a jucat câteva feste, a curs de câteva ori și mi-a pătat lucrarea, că era cât pe ce să pierd examenul din cauza asta: cei din comisie ziceau că fac semne pe lucrare; pe lângă stresul legat de examen, s-a mai adăugat și stresul cu stiloul buclucaș, cred că am și plâns pe acolo. După ce am schimbat câteva foi, stiloul meu s-a potolit și am terminat cu bine proba.

În urmă cu vreun an, mi s-a făcut dor de scrisul cu stiloul. Mi-am cumpărat un stilou Pilot și îl folosesc cel puțin o dată pe săptămână. Scriu cu el în jurnal, îmi notez rețete și diverse liste.

 

 

CLAUDIA LĂRGEANU:

Iubirea mea pentru scrisul cu stiloul s-a născut din combinația între cicălelile mamei și melancolia tatei

 

Scriu cu stiloul de când mă știu. Cred că mulți își amintesc stilourile chinezești cu ursuleți Panda, cu care majoritatea am preferat să scriem în clasele primare, deși ne era greu să le mai ținem în mână după ce pierdeam capacul. Însă erau simpatice.

Cu un stilou verde cu Panda am început și eu, deși tata insista să scriu cu stiloul lui. Gândindu-mă în urmă, stiloul lui era minunat – peniță din aur, corp lung și subțire, maro superb lăcuit. Pe atunci mi se părea plictisitor, acum ce n-aș da să îl am. Tata iubea să scrie cu stiloul, însă mâna care îi tremura tot mai tare în ultimii ani nu îl mai lăsă să facă asta. Așa că scria doar cu pixul sau cu creionul, căci nu alunecau așa de tare și putea scrie clar.

Mama se ținea de capul meu zilnic să fac literele cât mai caligrafic. Ea scria atât de frumos și eu încercam pe cât posibil să o imit, deși aș fi preferat de multe ori să fiu la joacă. Cred că iubirea mea pentru scrisul cu stiloul s-a născut din combinația între cicălelile ei și melancolia lui.

 

Mai apoi, am fost mândră când îmi admira multă lume scrisul, deși demult trecuse toată lumea la pixuri și linere. Acum, mai mult tastez decât scriu, pentru că sunt acasă cu un bebe mic doi copii mici cărora încă nu le pot lăsa bilețele, însă mă gândesc mereu la cele pe care mi le lasă tata atunci când rămâneam singură acasă peste zi, cu instrucțiuni importante sau doar cu o glumă de-a noastră. De la el mi-au rămas doar amintirile, pe care și eu și mama le purtăm cu drag în suflet.

 

Între timp am schimbat mai multe stilouri, însă cel mai des scriu, atunci când sunt la birou, cu un stilou Parker, primit de la soțul meu. Scrie perfect, nu zgârie și mi-e drag pentru că, na, mi-e drag și omul. Dar visez în viața asta să am un Montblanc, așa cum avea un fost manager, și pe care întârziam să i-l returnez ca să mai scriu și eu cu el câteva ore.

Scrisul cu stiloul îmi oferă cursivitatea pe care o țin minte de la caligrafie, poate și ceva mai multă eleganță decât scrisul cu pixul, însă mai presus de toate cred că îmi oferă o legătură cu lumea tatălui meu, o lume în care se scria cu penița înmuiată în călimară, o lume în care toate lucrurile erau mult mai elegante decât sunt acum. O lume care nu cred că ar trebui să se piardă.

 

ROX CIUPARIU:

Eu, de câte ori scriu cu stiloul, simt că las un pic din mine pe foaie

 

Mi se pare atât de frumos când se mișcă lin pe foaie și creionează literele, atât de frumos cum nici măcar cele mai bune pixuri nu pot să o facă. Scriu cu stiloul dinainte de clasa întâi, pentru că bunica mea era învățătoare, așa că eu deja primisem stiloul și creionul în mână de pe la vârsta de 5-6 ani.

Am scris zilnic cu stiloul până pe la sfârșitul clasei a IV-a; după, au apărut tot mai multe tipuri de pixuri și am diversificat. Însă, mă întorc la stilou de câte ori am ceva important de scris, de câte ori mi-e dor, de câte ori simt că m-aș exprima mai bine (și mai frumos) cu el, de câte ori am de scris persoanelor care îmi sunt cele mai dragi.

 

Stiloul de acum este un stilou foarte dorit. Adică: eram la Pisa, studentă cu bursă Erasmus, și am văzut într-un magazin pixuri ce imitau penele cu care se scria pe vremuri. Am intrat să mă uit și așa am descoperit un stilou subțire și fragil; a fost dragoste la prima vedere și am plecat cu el acasă fără să mă gândesc prea mult. Este una din acele achiziții pentru care mă felicit în fiecare zi.

 

Cum spuneam, bunica era învățătoare și mi-a pus ustensilele de scris în brațe din fragedă pruncie. Însă, țin minte și acum, momentul în care mi-a dat un stilou mini, adus din Japonia de bunicul meu, care îi servise lui drept instrument de scris de nădejde. Eu nu l-am cunoscut niciodată pe bunicul (a murit cu mult timp înainte să mă nasc eu), însă toată lumea avea numai vorbe bune de spus despre el, încât simțeam o gaură în suflet din cauză că nu îl știam și eu. Primirea și folosirea acestui stilou m-au făcut să mă simt mai apropiată de el.

 

Poate sună prostesc, dar eu, de câte ori scriu cu stiloul, simt că las un pic din mine pe foaie; poate de aceea aleg să scriu scrisorile către cei mai dragi prieteni (da, încă mai scriu scrisori) numai cu stiloul.

 

CORINA BERNSCHUTZ:

Scrisul cu stiloul e aproape un ritual, scriu numai lucruri frumoase cu el

 

Scriu cu stiloul de câțiva ani, când mi-am reamintit că gândurile vin și se așază altfel prin intermediul stiloului, mai armonios, te aduc parcă mai aproape de gândurile sufletului. Am perioade când îl folosesc zilnic și perioade când îl las și revin la el din când în când.

Scriu cu un stilou Cerruti, pe care mi l-a dăruit iubitul meu care scrie, de asemenea, cu stiloul. A fost impresionat de câte caiete cu gânduri personale aveam scrise și a zis să am ceva de scris de rezervă. 🙂

Stiloul, pentru mine, reprezintă un obiect al dorinței (neîmplinite) din copilărie. Îmi doream foarte tare un stilou din acela chinezesc, auriu sau roz, cu capac cu cap de Panda, și nu l-am avut niciodată. De aceea, pentru mine, stiloul este aspirațional, iar scrisul cu stiloul e aproape un ritual, scriu numai lucruri frumoase cu el.

 

 

ADINA MIHAELA BRIȘCĂ:

Când aniversam ceva, îi scriam câte o scrisoare cu stiloul. Mi se părea că sentimentele mele au întrepătruns hârtia

 

Prima interacțiune cu stiloul a fost, desigur, în clasa întâi. Am păstrat și acum caietele de caligrafie, adunări și scăderi din clasele primare, scrise cu stiloul. Cu stiloul am învățat să scriu. Din acest motiv îl asociez cu înțelepciunea, cu nostalgia și cu inocența.

 

Până să am stilou cu rezervă, am avut și călimară cu cerneală. Am fost printre elevii norocoși care au prins stilouri de modă veche. Știu că îmi pătam degetele de multe ori când îl alimentam.

Era regulă ca la teste și examene importante să scriu cu stiloul. De ce? Pentru că mi se părea că dă bine, că literele par mai arcuite, că citești altfel niște rânduri cu stiloul decât cu un pix. Nu scriam zilnic cu stiloul pentru că profesorii ne predau destul de repede, iar cu stiloul nu mă puteam mișca la fel de rapid cum o făceam cu pixul. Asociam stiloul cu scrisul perfect, nu cu tăieturi și prescurtări sau rânduri tăiate.

 

În clasa a 12-a am primit un stilou tare drăguț de la șeful mamei mele, și de când l-am văzut, am zis că o să îmi poarte noroc. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Și așa a fost. Am luat numai note bune. Fiind o persoană căreia îi place să citească, să compună și să scrie despre diverse, am considerat că stiloul nu trebuie să lipsească din penarul meu. El a existat mereu, chiar și în facultate am scris cu el la examene.

 

Poate că sună copilăresc sau… de modă veche, dar am avut o relație cu cineva și, când împlineam încă o lună sau aniversam ceva, îi scriam câte o scrisoare cu stiloul. Aveam foi A4 colorate și de fiecare dată scriam câte două, trei pagini. Și, ca să arate impecabil și să nu greșesc sau să fiu nevoită să șterg (aveam și pic, evident), scriam textul în Word, apoi îl rescriam de mână, fără grabă, pe hârtie. Apoi reciteam tot și mi se părea că sentimentele mele au întrepătruns hârtia. Era ceva profund, nici nu știu cum să mă exprim. Îi cumpărasem și un cufăr unde le depozită. Primea scrisori destul de des.

După ce am terminat facultatea, nu am mai avut nevoie să scriu de mână sau să notez. Nici cu pixul măcar. Și îmi pare rău, că mi-ar plăcea să trimit scrisori oricât de des ar fi posibil. Am și acum rezervele în sertar. Așteaptă să fie folosite.

 

Pe lângă nostalgia care mă cuprinde când îmi privesc stiloul, când deschid capacul și îl potrivesc între degete, mă gândesc la faptul că am crescut și că mi-ar plăcea ca și copiii mei să aibă să învețe să scrie cu stiloul, sau, dacă va trece moda, să învețe măcar să scrie de mână.

 

 

IRINA IONESCU HOMORICEANU:

Cum e curgerea stropului de dulceaţă din linguriţă, are ceva greu şi mătăsos, aşa e scrisul cu stiloul

 

De ce scriu cu stiloul? Pentru că, pentru mine, e o formă de tandreţe. Tandreţea ţinutului mâinii copilului în mâna ta de om mare, ducându-i mâna, cu tandreţe şi drag pentru a reuşi să facă acele linii. Era un dans pe hârtie. Asta am căpătat-o de la ai mei. Ei făceau cu noi, fetele, trei surori, acest „dans”.

Apoi, când am intrat în clasa I, am avut o învăţătoare extrem de exigentă, doamna Petrescu. Un dascăl de modă veche, pentru care caligrafia este o operă de artă. „Scrisul este oglinda noastră”, spunea ea. Nu-mi aduc aminte cum arătau caietele de caligrafie atunci, dar ştiu că stătea lângă noi să vadă cum scriem. Şi era genul ăla care te punea să scrii de mii de ori acelaşi cuvânt, aceeaşi literă, până ieşea aşa cum voia ea. Şi mă lovea peste degete până nu le mai simţeam. Avea o linie de lemn groasă, era la modă în acei ani, cred că am încă la ai mei, în biroul tatălui meu, o riglă din aia. De câte ori o văd, îmi aduc aminte de madam Petrescu. Nu i-am păstrat o amintire deloc plăcută din cauza asta. Eu scriam extrem de frumos, scriu şi acum la fel de frumos, doar că acum e ceva pervetit acolo din cauza scrisului şi la computer. Dar mi-am păstrat obiceiul să scriu de mână, cu stiloul sau creionul.

Când mi s-au născut nepoţii, am luat mâna fiecăruia şi am scris cu ei primele litere, să prindă mişcarea, să se bucure de ce le iese din mânuţe. Iubesc felul în care se formează literele şi cifrele scrise cu stiloul, rotunjimea buclelor, cum cerneala umedă lasă urmele pe hârtie şi-şi schimbă mirosul odată ce se usucă. Îmi place cum liniile sunt mai subţiri sau mai groase în funcţie de cum urcă sau coboară mâna pe hârtie. Şi cursivitatea pe care o capeţi când scrii cu stiloul.

Mi-e greu să explic în cuvinte, dar e cumva ca curgerea stropului de dulceaţă din linguriţă, are ceva greu şi mătăsos. Aşa e scrisul cu stiloul.

 

Eu am moştenit, din familie, primul stilou. Era un stilou negru, nu prea erau stilouri de alte culori, cu o peniţă care scria extrem de subţire. Era greu la început să scriu, înclinarea peniţei pe hârtie trebuia să fie una corectă ca să poţi scrie fără să se rupă pagina. Apoi, prin clasa a IV-a, cred, tata mi-a adus un stilou verde brad, chinezesc, cu o peniţă ceva mai groasă. Cu ăla am învăşat ce uşor alunecă peniţa pe hârtie. Măzgăleam orice, scriam mult, luam cărţile vechi de poveşti ale căror prime litere din paragraf erau scrise cu fonturi foarte rotunde, artistice. Copiam de acolo până îmi ieşea ca în carte. Şi acum fac la fel, caut şi găsesc fonturi alambicate, să le zic, arabescuri cumva, şi mă apuc să le scriu ca să-mi iasă la fel.

 

Nu exista, înainte de ’89, copil fiind, sarabanda pixurilor. Nu am schimbat prea multe stilouri, le păstram bine, peniţele lor erau de bună calitate. Pentru că asta e chestia care face diferenţa între sitlouri, peniţa. Acum am mai multe stilouri, cu peniţe diferite, de diferite grosime şi moliciuni, cu cerneluri diferite. Majoritatea sunt stilouri cu rezerve de cerneală, dar am unul vechi cu rezervor. Scriu mai rar cu el, pentru că e cu o peniţă subţire tare. Zi de zi scriu cu un Parker cu rezerve de cerneală, este foarte fiabil, cu o peniţă medie de grosime şi moliciune, foarte uşor de întreţinut. Şi spun asta pentru că mă mai apucă să scriu cu culori diferite, dar cu peniţa de la Parker, aşa că îi schimb rezerva, îl spăl bine de tot, îl las la înmuiat până pleacă culoarea din el complet. Nu-mi plac stilourile foarte groase, le prefer pe cele mai suple. Extrem de important pentru mine este să-l simt cum stă în mână, cum se cuibăreşte între degete şi palmă când scriu.

 

Am învăţat să scriu cu pana, iar tata are şi acum o colecţie de peniţe pentru pană rămase de la bunicul meu. Sunt o adevarată avere. Sunt mai importante decât multe chestii moderne, pentru mine. Şi pentru că zic de scrisul cu pana, una dintre cele mai emoţionante amintiri este cea a bunicului meu din partea tatălui care avea obiceiul să ţină jurnal. Caietul de jurnal era făcut de el, legat cu sfoară specială, făcute coperţi. Scria, evident, doar cu stiloul. Sau cu pană, în cele de la începuturi. În anii ’70 cândva, a făcut un atac cerebral şi a paralizat toată partea dreaptă. Recuperarea s-a făcut destul de lent şi nu a fost completă niciodată. Dar ce l-a ajutat cel mai mult a fost dorinţa extrem de puternică de a scrie din nou. Cu dreapta nu mai putea, aşa că a reînvăţat să scrie, cu stânga. Şi asta am descoperit în jurnalele lui. Scria despre asta, dar se vedea în felul în care scrie. Până în ’82, când a murit, a scris constant cu stânga. Şi era un scris foarte citeţ, dar îşi pierduse cursivitatea şi cadenţa.

 

Ştii, când scrii cu stiloul e ca o poveste care se scrie singură, pe sub cuvinte. Cerneala care are un miros specific, cadenţa de care ziceam mai devreme, rotunjimile. Eu nu am găsit acel pix care să creeze această poveste. El doar alunecă pe foaie într-un fel în care eu nu mă găsesc. Dar am găsit acele rollere care imită cumva cerneala, cu ele mai scriu, pe ele le am în orice geantă de drum, stiloul e pus separat în buzunarul genţii de umăr.

 

Şi, dacă-mi ceri un pix, nu am să-ţi dau, poate îți dau un roller. Nu dau nimănui, însă, stiloul din geantă, cu el scriu doar eu. Nu mă întreba de ce, e ca o formă de apărare, dar nu ştiu să spun faţă de ce. E doar al meu.

 

 

CRISTINA COMANDAȘU:

Îmi place modul lin cum alunecă pe hârtie, acompaniindu-mi gândurile

 

Scriu cu stiloul de când băiatul meu e la școală, de patru ani, și de când mi-am reamintit ce plăcut ce să simți stiloul în mână. Scriu la serviciu, să zic, 5% din ce produc, în general planuri, schițe. Și semnez acte cu stiloul.

Nu am un atașament special, însă îmi place că nu trebuie să arunc decât rezerva stiloului la coș, nu pixul cu totul. Și modul lin cum alunecă pe hârtie, acompaniindu-mi gândurile. Nu am stilou de firmă, în general, nu investesc în lucruri de firmă sau în lucruri în general. Prefer să investesc în experiențe și învățătură.

 

EVELINA RUSTEM:

Un moment emoționant este de fiecare dată când trec notele și calificativele copiilor în catalog

 

Scriu cu stiloul dintotdeauna, asta pentru că doamna învățătoare m-a învățat să scriu cu stiloul. Desigur, de-a lungul timpului am avut și pauze în care am dat stiloul pe pix, atunci când materia a crescut în volum și nu reușeam să țin pasul cu penița. A fost momentul când am schimbat mâna dreaptă cu mâna stângă, stiloul cu pixul … și invers. Și chiar dacă acum în penar conviețuiesc stiloul și pixul, mi-e drag stiloul ori de câte ori îi scot capacul și mă apuc să înșir gânduri și povești.

 

Mi-a plăcut întotdeauna modul în care penița alunecă pe hârtie și sunetul ce îl face în acest dans. Îmi place pentru că îmi amintește de copilărie. Iar pentru că de cele mai multe ori scriu cu stiloul în agenda personală, stiloul parcă trezește în mine acea parte autentică. A înșirat de-a lungul anilor povești și experiențe, pățanii și întâmplări încât cu siguranță mă știe pe toate părțile. Fac o grimasă de nemulțumire ori de câte ori mi se termină rezerva de stilou și nu am alta la îndemână.  Iubesc să scriu scrisori, felicitări și cărți poștale celor dragi, iar când lista de adrese se termină, extrag una la nimereala de pe site-ul postcrossing, unde sunt înscrisă.

 

Scriu cu un stilou purpuriu, de la BIC, care a apărut în viața mea recent într-un mod foarte surprinzător. Chiar la finalul anului școlar, cei de la BIC au venit în școala să țină un curs legat de importanța scrisului de mână într-o eră a tehnologizării. Un curs în care și-au prezentat noile instrumente de scris și inovația ce au adus-o de-a lungul timpului. Așa am căpătat un stilou nou, cu care mă împac foarte bine.

Când nu e musai să scriu cu albastru, am un stilou de la Faber Castell, cumpărat pe nepregătite și negândite, în care am o rezervă de cerneală neagră. Mersesem la magazinul Colorit ca să iau niște vopsea pentru materiale textile, însă am stat mai mult de o oră în jurul raftului cu stilouri, până ce m-am decis să plecăm împreună. E un stilou ce are pe el imprimată în relief o amprentă. Practic, ea m-a inspirat. Stiloul este, așa cum am scris mai sus, un martor la transformarea mea de-a lungul anilor.

 

Dar un moment emoționant este de fiecare dată când trec notele și calificativele copiilor în catalog sau în carnetele de note la școală. Fiind profesoara de educație fizică, este singurul moment în care scriu oficial cu stiloul și parcă retrăiesc alături de ei anii formării mele.

 

 

SMARANDA HEROIU:

Scrisul de mână parcă dă viața cuvintelor și cred că e cea mai expresivă manieră pe care o am la îndemână să las copiilor mei o fărâmă din cine sunt

 

Cred că scrisul cu stiloul imprimă un ritm și un stil aparte, în primul rând gândirii și apoi scrierii în sine. Stiloul îmi dă ocazia să scriu frumos, ca în școală, să îmi aleg cu atenție gândurile, să fiu poate mai pretențioasă în privința cuvintelor pe care le aștern și de multe ori mă ajută să dau viața unor emoții puternice, mai ușor decât tastatura sau pixul. Zilnic trimit zeci de e-mailuri, sunt perioade în care dinamica este atât de accelerată încât scrisul la laptop este aproape un automatism. E un stil scurt, concis și la obiect. Uneori e rece, oficial și pragmatic.

De aceea, cel mai des, folosesc stiloul când le scriu băieților mei. O fac de când s-au născut… de vreo 7 ani și jumătate, cu sfințenie, cel puțin o dată pe săptămână. E un jurnal gros, cu urechile deja vânturate, însoțit de multe scrisori scrise pe unde am avut inspirație și context să adun un bagaj sufletesc suficient de bogat cât să ajungă înșirat pe o foaie de hârtie. Cu stiloul.

Scrisul de mână parcă dă viața cuvintelor și cred că e cea mai expresivă manieră pe care o am la îndemână să las copiilor mei o fărâmă din cine sunt, din omul care am ajuns să fiu, la fiecare moment al însemnărilor pe care le las în urmă. Sper să îi ajute să învețe din poveștile înșiruite, din sfaturile pe care le strecor, din întâmplările prin care am trecut, fie doar eu, fie împreună cu ei. De asemenea, pentru istoria noastră, e un ritual pe care îl consider fundamental pentru oamenii care vor deveni chiar ei, e o mărturie a fundației lor, a creșterii și educării lor, dar una sentimentală, încărcată, emoționantă, departe de cicăleală cotidiană despre ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce nu…

 

Scriu acum cu un NESPEN, pe care l-am primit de la tata, în ziua în care a început examenul de Bacalaureat, adică acum vreo 20 de ani. A fost primul stilou cu rezervă pe care l-am avut și mi l-a dat spunându-mi că intru într-o nouă etapă a vieții, în care nu mai sunt copil, ci un mic adult care are toată libertatea (și responsabilitatea) de a se construi din propriile alegeri și hotărâri. Deși avea în set (îl cumpărase dintr-o delegație, cred) și un pix NESPEN superb pe care îl vânăm de mult și mi-l dorisem, mi-a spus că nu mi-l dă, ci îmi dă stiloul… pentru că e legătura mea cu tot ceea ce construiserăm împreună – el cu mama și cu mine, în 18 ani de când intrasem în viața lor.

 

Întâmplarea face, ca pe lângă stiloul cu peniță de aur, primit în clasa I, pe care îl am și acum și nu mă înduplec să i-l dau lui Luca (clasa a II-a), mai păstrez cu drag un stilou primit de la mama, prin clasa a V-a, de la Herlitz, din lemn și plastic (roz) și cu rezervor. Și acum mi se pare fabulos, pentru că e ceva între o jucărie și un obiect prețios (datorită simbolisticii mai mult, decât a valorii lui materiale). L-am luat ocazional cu mine și îl mai scot în oraș, și atrage de fiecare dată o mulțime de zâmbete și destinde atmosfera indiferent de natura discuțiilor/ întâlnirilor. A fost senzația clasei a V-a și a rămas în continuare o «mică vedetă» cu personalitate proprie și îndrăzneală. Cred că e prima oară când mă gândesc la faptul că și mie îmi imprimă o stare de bine, de curaj, de ludic.

În colecție, mai am un stilou MontBlanc – dintr-o colecție omagiu Frederic Chopin, e un stiloul Meisterstück clasic, primit împreună cu un CD care conține două concerte pentru pian. A fost un alt cadou, primit acum vreo 10 ani, dar neavând substanța celorlalte, nu mi s-a lipit de suflet. Plus că nu îmi place cum scrie.

Mai am și un Caran D’Ache, cu o peniță îngrozitoare, pe care l-am primit și folosit, în mod fatidic, în două situații care mi-au schimbat viața… eventually for the best… dar, inițial, parcă a deschis o gaură neagră de întâmplări neplăcute, meschine și cu foarte mult substrat de îngroșat pielea…

 

Cred că cea mai emoționantă amintire legată de stiloul NESPEN este tocmai cea relatată mai sus, tatăl meu este un om foarte serios și impunător – la vremea aceea avea aproape doi metri și puțin peste 100 de kg. Fugeam de la școală la el la birou și uneori mă lasă să desenez în timpul ședințelor în care intră. Mereu impunea o atmosferă măreață, țin minte cum îl priveau cei cărora li se adresă. Fie ca mustra, fie că lauda, mereu cu aceeași deferentă și diplomație, simțeam admirația și respectul din orice încăpere. Era taciturn, sobru și transmitea o vibrație solemnă, cu un simț al umorului și un sarcasm nedepășit, cu o dragoste profundă pentru lectură, literatură universală, dar și o predilecție indiscutabilă pentru științe exacte. A fost primul meu profesor de matematică și fizică, dar și primul model de scris de mână impecabil, ordonat, organizat. Pentru mine a fost mereu un stâlp de neclintit. De vreo patru ani e grav bolnav și s-a mărunțit în fața ochilor mei, deși ochii mei îl văd la fel ca în zilele în care mă ajută să trec pragul în lumea celor mari.

 

Acuratețe, limpezime, elegantă, ordine și un munte de amintiri. Scrisul cu stiloul e ca o capsulă care a reținut tot ADN-ul meu, tot ceea ce am adunat în 35 de ani… și, cred că, cel mai important, simt mereu că, oricare ar fi vârsta reală, am tot 18 ani, vocea lui tata mă ghidează în continuare și mă veghează și îmi dă putere și inspirație.

 

 

SONIA IONESCU:

Îmi place cum alunecă stiloul pe o hârtie fină. E o chestie de senzație

 

Cineva „înțelept” îmi zicea cândva că nu trebuie să pun copiii să scrie de mână. Că oricum peste câțiva ani acest obicei va dispărea. Am râs în sinea mea și am ales să tac. Nu aveam cu cine să discut și să îi explic ca scrisul de mână, pe hârtie, dezvoltă capacitatea de învățare, precum și motricitatea. Din simplul motiv că scrisul de mână este mai lent decât tastatul. Și nu o zic eu, ci oameni de știință. Așa că eu am obiceiul de a scrie zilnic de mână. Măcar un pic. Ce-i drept, însă, nu de fiecare dată cu stiloul. Nu am un motiv clar pentru care nu o fac. Probabil că îmi ies în cale mai degrabă pixurile. Stiloul îl țin bine, chiar ascuns, pentru că am doi băieți atrași irezistibil de orice nu este la lor. Și nu vreau să mi-l strice.

Cel mai des cred că îl folosesc atunci când îi ajut la teme. Le iau stiloul și nu mă mai opresc din scris cu el.

Am două stilouri: unul Montblanc dintr-o colecție limitată și un stilou de copii, Herlitz. Primul mi se pare cam pretențios. Și poate suna caraghios, dar eu încă sunt (parțial) cu sufletul și mintea undeva în copilărie, în perioada gimnaziului. Herlitz este marca mea de suflet și mi se pare că mă transpune într-un moment al vieții lipsit de orice fel de griji.

 

Eram în clasa a V-a când a venit o colegă nouă. Era din Austria și evident avea toate rechizitele aduse de acolo. Pe la noi abia începuseră să apară. Eram înnebunită! Și mi le doream foarte tare.

În anul acela, de ziua mea, părinții mi-au spus că nu au putut să-mi cumpere decât două casete audio goale. Am bufnit în plâns. Nu știu de ce au avut ai mei dintotdeauna un umor oarecum sadic, dar în realitate cadoul de ziua mea era în spatele meu și era alcătuit dintr-o pungă plină cu rechizite Herlitz. Inclusiv un stilou. Am iubit acel stilou. Dar, din păcate, un coleg mi l-a aruncat pe jos și l-a spart deasupra peniței. Știi, dacă se sparge acolo, curge cerneală. Am suferit îngrozitor. Dar încă îl mai am, așa spart!

 

Anul trecut am scris chiar un text în care am comparat pixul și stiloul.

 

Din păcate nu mă pot lăuda cu un scris prea frumos, așa că prefer stiloul pentru că mă obliga să am un scris mai lizibil. În plus, îmi place cum alunecă pe o hârtie fină. E o chestie de senzație. Aș compara scrisul de mână cu plăcerea de a citi o carte și nu ceva digital.

 

 

IULIA-VICTORIA NEAGOE:

Scrisul cu stiloul este caligrafic și presupune dedicare, răbdare și profunzime

 

Scriu cu stiloul pentru că am impresia că îmi dă un aer de eleganță, dar îmi inspiră și stabilitate. În plus, scrisul cu stiloul este caligrafic și presupune dedicare, răbdare și profunzime. Deși am în permanență stilouri în jur, în ultima vreme scriu mai rar cu ele. Acum mai scriu cu stiloul doar rețetele de parfumuri și notițele personale din atelier.

Acum scriu cu un stilou Waldmann pe care mi l-am dorit foarte mult și pe care l-am primit de la soțul meu în 2011, într-o călătorie cu poveste la Viena.

 

Cea mai frumoasă și mai emoționantă poveste cu stiloul? Cred că bilețelele scrise cu stiloul pe care le schimbam în jocurile adolescentine.

 

LUCIA REICH:

Stiloul mă calmează, mă încetinește și-mi dă răgazul să mă gândesc o clipă în plus la ceea ce fac

 

Pentru unii, este mirosul dulce al cernelii. Pentru alții, legătura cu trecutul, cu tinerețea. Pentru mine, dragostea pentru stilou și scrisul de mână este despre mama și scrisul ei minunat, despre orele petrecute împreună pentru desăvârșirea bastonașelor, despre alunecarea ușoară a peniței pe hârtie, despre frumusețea literelor desenate de stilou și despre cum acest mic instrument mă forțează întotdeauna să încetinesc ritmul și să mă concentrez pe rezultat. În era digitalului poate părea anacronic, dar ritualul alegerii stiloului, a cernelii, umplerea stiloului îți dă timp să te gândești la ce vei scrie.

Când vrei să notezi ceva, instinctul natural este să o faci cât mai repede posibil, ca să termini cu asta sau ca să ai timp să mai notezi și altceva. Stiloul mă calmează, mă încetinește și-mi dă răgazul să mă gândesc o clipă în plus la ceea ce fac.

 

Scriu de când am învățat să scriu, adică de la 6 ani. Am avut o perioadă în care l-am înșelat pe dl. Stilou J cu creionul și pixul, pentru că aveam nevoie de viteză. Asta se întâmpla în perioada facultății. Dar întotdeauna am revenit la el când a fost vorba de examene, scrisori, de notat gândurile în jurnal, de scris primele idei pentru articolele pentru site.

 

Cred că stiloul, scrisul de mână și caligrafia nu au voie să moară, iar pentru acest motiv, în urmă cu vreo câțiva ani, am făcut cadou de Crăciun prietenilor și rudelor stilouri. Îmi place să cred că au fost apreciate și că încă le folosesc.

 

Îmi plac poveștile. Îmi place să le aud, să le spun, să le scriu și mai ales să trăiesc în ele. Și fiindcă atâtea lucruri pe care le-am învățat în viață au venit din partea scriitorilor, am respectat mereu scrisul. Dar n-am fost niciodată interesată să devin scriitor. În facultate am primit felicitări pentru o lucrare pe care am scris-o pentru un curs de sociologie. Lauda nu a venit pentru scrierea remarcabilă sau pentru stăpânirea regulilor de gramatică, ci mai degrabă profesorul a ales să mă răsplătească pentru onestitatea brută în care am împărtășit gândurile și pentru caligrafie.

 

Astăzi scriu cu un micuț stilou chinezesc pe care l-am luat dintr-un magazin gen bazar, în care am intrat fără să-mi fi propus să intru. Pur și simplu am fost atrasă acolo. Și în puzderia de nimicuri de pe rafturi, ochii mi s-au lipit de acest mic stilou argintiu care-mi amintește de primii mei ani de școală, de buricele degetelor veșnic murdare de cerneală și de dorința pe care am avut-o întotdeauna de mic copil: să scriu la fel de frumos ca mama. Și cred că scriu.

 

Când scriu, simt că îmi este permis să am acces la o fărâmă a lucrărilor mărețe și minunate ale tuturor, un loc în care mă simt o fărâmă scriitor, dar și cuvânt. Și sper că vorbele mele scrise, indiferent de forma în care ajung, înseamnă ceva util și plăcut pentru cineva. Și sper că putem crește împreună, pe măsură ce contribuim la ceea ce este cu siguranță cea mai mare poveste scrisă vreodată: viața pe Pământ. Să o scriem frumos, să o facem una de care să fim mândri.

 

 

Un prieten m-a întrebat odată: „Când te simți cel mai aproape de Dumnezeu?” I-am răspuns că există trei situații în care mă simt cel mai aproape de Dumnezeu. Primul este când îmi fac rugăciunea, al doilea este când întâlnesc pentru prima dată o nouă persoană și al treilea este când scriu.

 

NACIAN MITREA:

Scrisul cu stiloul îmi amintește de tatăl meu, care era un tip cu un scris impecabil

 

Scriu cu stiloul pentru că așa am învățat să scriu și o fac aproape zilnic, pentru că aproape zilnic e nevoie să îmi pun semnătura pe câte vreun act. Scriu cu stiloul și dintr-un alt motiv pe care puțină lume îl cunoaște, și anume că e foarte ușor să-l încarci, așa că aproape niciodată nu rămâi fără cerneală.

Scrisul cu stiloul îmi amintește de tatăl meu, care era un tip cu un scris impecabil. El m-a învățat să scriu și lumea zice că scriu foarte frumos.

Cu stiloul, scrisul îmi iese diferit, probabil pentru că simt că nu pot să apăs cât vreau de tare pe foaia de hârtie. Și mai are ceva al lui stiloul: îți dă un soi de mișcare mai în armonie în scris. Nu prea știu cum să descriu exact, scuză-mă. Dar eu așa simt. Poate pentru că mie îmi și place să scriu de mână .

 

ANDRA FERNANDEZ:

Cred că scrisul trebuie să fie fizic. Trebuie să obosești

 

A fost un moment în copilărie când am intrat în Papirus și sub sticlă stăteau aranjate stilouri. Nu știu dacă a fost mirosul de hârtie și lipici și cerneală sau armonia întregului, însă ceva s-a întâmplat atunci. Nu pot intra în papetării fără să nu vreau să cumpăr carnete de notițe și cerneală și multe creioane și, bineînțeles, stilouri.

Îmi plac stilourile grele, groase, cu care trebuie să muncești atunci când le alergi pe hârtie. Cred că scrisul trebuie să fie fizic. Trebuie să obosești. Cu cât e mai istovitor de scris, cu atât e mai greu să te irosești în cuvinte inutile. Cred că stiloul, folosirea lui, vine cu un întreg ritual, cu o grijă pentru cuvânt și o elocință pe care nicio tastatură nu o poate atinge.

 

OANA DESPA:

Am învățat să scriu cu stiloul cu bunicul meu, acum o veșnicie

 

Scriu cu stiloul fiindcă îmi place. Îmi place să mă murdăresc pe buricele degetelor și ador să văd cum se întinde cerneala pe hârtie. Eu scriu extrem de urât și, în mintea mea, cred că, dacă scriu cu stiloul, scriu mai frumos.

 

Acum am un Parker, l-am primit cadou de la colegii mei, pe vremea când nu făceam încă investigații. Îl folosesc rar și am fost de câteva ori pe punctul de a rămâne fără el. Pentru că dragostea de stilouri, se pare, se moștenește. Fii-mea cea mare are deja câteva, deși la școală încă nu a început să scrie cu ele. De fiecare dată când ajungem într-un supermarket, se oprește la papetărie și încearcă să mă convingă să îi mai iau un stilou.

 

Am învățat să scriu cu stiloul cu bunicul meu, acum o veșnicie. Mai întâi cu creionul, apoi cu stiloul. El mi-a transmis cumva dragostea pentru ele. Păstra cu sfințenie câteva stilouri pitite de noi. Avea obiceiul să țină socotelile casei pe hârtie. La finalul fiecărei luni, scotea agenda și calcula cu stiloul ceea ce trecuse cu creionul zilnic, pe foi. Avea întotdeauna un stilou pitit pe undeva, pe care îl scotea în momente speciale sau la care renunță când zgâtia, adică eu, mai strica unul.

 

Bunicul meu a murit de câțiva ani. Am și acum ultimul lui stilou. Nu e unul special, ci unul chinezesc, cum erau în copilăria noastră. Mi l-a dat bunică-mea cu câteva săptămâni înainte să moară. Îl păstrez ca pe legătura cea mai strânsă cu el.

 

Cred că scrisul cu stiloul îți oferă prestanță. Când merg undeva la o întâlnire și interlocutorul meu scoate un stilou și scrie cu el, deja mă câștigă cumva. Bine, să nu fie vorba de vreun infractor, că atunci nu mă câștigă nici cu cel mai frumos stilou.

 

 

SIMONA PETRICĂ:

Scriu cu stiloul mai ales când vreau să iasă ceva bine

 

Îmi aduce aminte constant de copilărie. Scriu cu stiloul din clasa a V-a. Nu cu același. Am schimbat cam zece până acum. Scriu zilnic cu el. Am unul la birou, altul acasă.

Când lucrez, scriu cu un stilou negru pe care l-am primit la un birou la care lucram. Colegii știau că îmi plac articolele de papetărie. Mama spune că moștenesc acest „viciu” de la tatăl meu. Îmi cumpăr multe agende, plicuri, pliculețe, hârtii cu diferite texturi etc. Așa că stiloul l-am primit cadou în acest context. Acasă am un stilou pentru copii pe care îl am din liceu și încă merge. Adică de prin 2000 sau 2001. E roz cu niște animale pe el. 🙂

 

Cred că  momentul în care am învățat să scriu e cea mai frumoasă amintire a mea cu stiloul. Îmi aduc aminte sufrageria din Craiova, masa lungă, cu o față de masă groasă și flori brodate pe ea. Eu mică, cu părul strâns într-o coadă de cal pe care mama mi-o făcea și mie nu-mi plăcea, stăteam pe un scaun de lemn masiv. Văd și acum foile dictando și literele pe care trebuia să le fac ca temă pentru acasă. Albastrul închis câteodată lăsat prea mult pe foaie de penița stiloului, petele albastre de pe degete, sugativa apărută ca să îndrepte treaba deviată de la teme, apoi reluarea liniilor și a literelor devenite. Îmi vine să râd când îmi aduc aminte de concentrarea pe care o aveam, mai mult de frică să nu țipe învățătoarea că nu arată temă perfect.

 

 

Scrisul cu stiloul îmi oferă starea de concentrare. Scriu cu el mai ales când vreau să iasă ceva bine, când îmi fac o listă sau o serie de întrebări pentru un proiect anume. Îmi oferă și nostalgie, amintire. Albastrul ăla pe hârtie, pe care nu îl are albastrul pixului, mă face mai mult să visez.

 

 

ANA BARTON:

Mai degrabă îmi scot sandalele din picioare și ți le dau, ba chiar și toate hainele, de ai trebuință, dar nu vreunul dintre stilourile mele

 

Scriu cu stiloul de când am învățat să scriu. Nu folosesc alte instrumente de scris. Și când redactez fac la fel: am mai multe culori de cerneală, așa că-mi stabilesc schema și o urmez în așa fel încât să înțeleagă toată lumea ce tai, de ce tai, ce adaug, ce propun, ce mă scandalizează. 🙂

Scriu cu mai multe stilouri. Am în geantă un penar. Trei stilouri au cerneală albastră, unul, neagră, și unul, roșie. Când deschid penarul, aleg stiloul care i se potrivește stării pe care o am în momentul ăla.

Am mai multe amintiri emoționante legate de stilouri și toate sunt legate de a dărui și a primi un stilou. Când eu primesc un stilou, sunt fericită ca un copil. Sunt singurele dăți în care reușesc să-mi arăt încântarea în fața darului și a dăruitorului. Îmi dau și lacrimile. Apoi, mă nesimțesc. Scot o agendă și încep să încerc stiloul, până-i prind stilul. Pentru că fiecare stilou are stilul lui și personalitatea lui. Norocul meu e că aceia care mi-au dăruit stilouri au înțeles că au în față un copil cu jucăria cea mai iubită și m-au lăsat să-mi fac de cap.

Am dăruit stilouri doar de trei ori, asta dacă nu o luăm în calcul pe Rada, fata mea, căreia-i dăruiesc cam unul pe lună fiindcă le pierde la școală. I-am dăruit un stilou bărbatului meu, o oră am stat să-l aleg, ca să-i semene și să-l reprezinte, unei fetițe de zece ani și unui scriitor debutant. Ultimilor doi le-am dat câte un stilou din penarul meu, a fost un gest nepremeditat, l-am făcut din drag de fiecare. Poate părea un lucru mic, dar mai degrabă îmi scot sandalele din picioare și ți le dau, ba chiar și toate hainele, de ai trebuință, dar nu vreunul dintre stilourile mele.

 

 

Pentru mine, stiloul e simbolul scrisului. Îmi imaginez că în suflet ai călimară, în creier ai rezervorul, iar în degete e peniță. Prin peniță iese, așadar, ce simți și ce gândești.

 

DIANA COSMIN:

Cu pixul scrii ceva repede, nu contează neapărat cum. Cu stiloul, e și un pic de emoție acolo

 

Scriu cu stiloul din clasa I, când am primit primul meu stilou chinezesc, pe atunci luxul suprem în materie de papetărie. Era auriu și mi se părea cel mai prețios obiect din lume. Și acum îl mai am, deși nu mai scriu cu el, a rămas un porte-bonheur nostalgic. Mi-a plăcut mereu caligrafia, țin la scriitură îngrijită și mi se pare că stiloul este instrumentul cu care pot scrie cel mai frumos. Când iau notițe la interviuri scriu cu pixul, fiindcă acolo nu pun preț pe caligrafie, ci pe viteză, dar când scriu în agendă sau când îmi pun pe hârtie planurile de viitor și scopurile, numai cu stiloul pot scrie. E aproape ceva terapeutic în tot procesul așternutului de cuvinte pe hârtie cu penița stiloului.

 

Tatăl meu – care nu a suportat niciodată stiloul, deși atunci când era copil erau obligați să scrie cu el – îmi povestea cât de tare îl enerva mai ales „sunetul peniței care zgârie foaia”. Ei bine, mie tocmai acel zgomot și tot acel ritual îmi place cel mai tare.

 

Am mai multe stilouri, unele cumpărate de mine, altele primite cadou, dar poate cel mai drag este un Mont Blanc – Greta Garbo, cumpărat în 2008 când eram masterandă în Olanda. L-am cumpărat din aeroport, a fost dragoste la prima vedere, și îl iubesc pentru că-mi amintește de acea perioadă frumoasă. Apoi soțul meu mi-a dăruit un stilou în prima noastră lună împreună, mama mea mi-a făcut cadou altul de ziua mea la 30 de ani, la un moment dat mi-am cumpărat eu un Caran d’Ache fiindcă mi-a plăcut. Dar am și multe stilouri absolut no name, de prin librării, colorate, din plastic, și scriu cu ele cu la fel de mult drag. Am și o plăcere aparte: cerneală colorată.

 

Când mă uit la stilourile mele, îmi amintesc de tezele din liceu și, implicit, de mine la acea vârstă, de Bacalaureat, de toate examenele pe care le-am dat în facultate și la masterat și, automat, de emoțiile și bucuriile fiecărui moment în parte. De momentele în care eram mai tristă sau mai fericită, după caz, și-mi scriam asta în câte un jurnal, de planurile pe care le redactăm cu liniuță la capăt de rând, la fiecare final de an. Stiloul chiar e parte din viața de zi cu zi.

Pixul mi s-a părut mereu ceva foarte utilitar-funcțional: trebuie să scrii ceva repede, nu contează neapărat cum, doar să ai niște informații notate. La stilou, deja informația notată nu mai e doar utilitară, are și un pic de emoție acolo, iar pentru un om care are scrisul ca meserie – un instrument care îl ajută să se conecteze mai bine cu emoțiile e foarte prețios.

 

 

Răgazul. Tihna. Scrisul cu stiloul este ca un exercițiu de mindfulness pentru mine. Trebuie să-i dai un pic mai mult timp, să te bucuri de proces în sine, să te conectezi cu foaia, cu propria caligrafie. Poate sună pompos, dar eu chiar asta simt.

 

 

MARA COMAN:

Îmi mai amintesc cu drag cerneala pe care o folosea mama, un roșu-corai

 

Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu de mână și, probabil, de aici vine pasiunea mea pentru papetărie. Mai exact: îmi plac stilourile, cum știi deja, dar nu numai. Îmi plac creioanele, chiar și pixurile. Și agendele, caietele, suporturile pentru creioane. Am mereu acasă tot ce-mi trebuie: de la agrafe de birou, la gumă de șters și ascuțitoare. Când eram mică, scriam sute de scrisori, iar în adolescență îmi cumpăram seturi cu hârtie de scris și plicuri asortate. Care, apropo, nu se mai găsesc – aveam nevoie de așa ceva într-o zi și n-am găsit pe nicăieri.

 

Dar să revin la stilouri. 🙂 Eram încă studentă, tocmai mă angajasem. Era primul meu job când am intrat într-o librărie și nu mă mai dezlipeam de raftul cu stilouri. Eram cu un amic, i-am zis că îmi place unul dintre ele, dar că e prea scump. M-a întrebat care și i l-am arătat. Să ne înțelegem, era un Parker din linia cea mai accesibilă, dar, pentru veniturile mele, era o extravaganță. Peste câteva zile, amicul meu mi-a făcut stiloul cadou. Îl păstrez și acum, e o amintire frumoasă.

Și totuși, a durat mult timp până am început să scriu des cu stiloul. Cu vreo trei, patru ani în urmă am început să scriu cu stiloul la birou. Pentru că, în final, îmi cumpărasem o nuanță de cerneală care îmi plăcea foarte mult: un albastru-verzui, care se numește Carribean Sea, de la Caran d’Ache. Am văzut-o la Paris și îmi trebuia. Am scris mult cu cerneala asta și am căutat motive ca să scriu de mână doar așa, de plăcere.

 

Îmi mai amintesc cu drag cerneala pe care o folosea mama, un roșu-corai. Era profesoară și înroșea cu ea lucrările de control ale elevilor ei. Am și eu o nuanță asemănătoare, se numește Fuyu-Gaki de la Iroshizuku, un brand al firmei Pilot. Fuyu-Gaki s-ar traduce în engleză prin winter persimmon – e vorba de fructele acelea dulci, kaki. Iar cerneala cu care am scris de mână astăzi este Ama-Iro, de la același brand, adică cer albastru. Mi le-am cumpărat din România, de la Dacris. E cel mai frumos turcoaz. Din capitolul cerneală în culori ciudate, mai am și Saffron (șofran), tot de la Caran d’Ache – un portocaliu superb, care mie îmi amintește mai puțin de șofran și mai mult de culoarea soarelui la apus. Bine, am și cerneală neagră, și albastră – îmi plac și cele clasice.

Acum scriu des cu vreo trei stilouri, fiecare cu altă nuanță de cerneală. Am un ST Dupont și un Pilot, ambele primite cadou. Al treilea e un Montblanc Meisterstück, pe care l-am licitat pe ebay, într-o noapte, mi-am dat pe el ultimii bani. Trebuie ușor recondiționat (apropo, ai idee unde?) pentru că mă mânjesc pe degete când scriu cu el, dar treaba asta nu mă deranjează prea tare.

Ah, și mai am un set la care țin foarte mult: sunt penițe speciale pentru caligrafie, plus o cărțulie care te învață cum să scrii caligrafic. Din păcate, rareori am găsit motive să le folosesc, dar le păstrez cu sfințenie.

 

Înainte să închei, revin la pasiunea mea pentru obiectele de papetărie. E drept că stilourile sunt pe primul loc, dar îți amintești că, atunci când lucram împreună, nu-mi lua nimeni pixul sau creionul de pe birou? Nu conta că era cel mai ieftin (poate și mai prost) pix, dar era musai să scriu cu ăla. Ah, să știi că e la fel și acum. 🙂

 

 

 

La final, restul de povești, scrise doar de mână, nu și în Word. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!