#VeronicaPeCamino. Ziua 2. Obisnuieste-te cu durerea

Veronica Soare, omul care ma inspira mereu sa fac bine, a plecat intr-o calatorie fantastica. Pe Camino de Santiago. O asteapta o calatorie lunga, de 33 de zile si 880 de km de mers pe jos, cu rucsacul in spinare. Aventura a inceput ieri, 6 iunie, si tot atunci au inceput si apara si primele povesti, primele imagini, primele ganduri de la drum.

Va invit sa cititi, zi de zi, aventura Veronicai #peCamino, si aici, pe blog. Si totodata va rog, daca vreti si daca puteti, sa o sustineti pe Veronica donand pentru Asociatia Inima Copiilor. Dincolo de orice, calatoria Veronicai este un minunat proiect de voluntariat care isi propune sa stranga fonduri. Pentru inimi. 🙂

 

Si acum, povestea din #Ziua2 pe Camino:

 

Deschid ochii. E 5:47. A treia zi in care ma trezesc atat de dimineata, desi nu am fost niciodata o persoana matinala. Vad doar un fir de lumina dinspre hol, imi scot dopurile de urechi – fara de care nu prea se poate pe Camino, hehe – si nu aud zgomot. Multi din cei vreo patruzeci de oameni din camera inca dorm. Ma duc sa ma spal pe ochi, sa evit aglomeratia de mai tarziu… si bine fac. In cateva minute e deja nebunie in camera.

Fosnet de pungi – incerc sa ma obisnuiesc cu asta.

Incerc sa ma obisnuiesc si cu faptul ca in fiecare dimineata trebuie sa imi aranjez lucrurile in rucsac, in modalitatea optima.

Pornesc la drum. Azi vreau sa ajung in Zubiri sau Larrasoana, 21 sau 27, depinde cat o sa pot. Mergem si 3 km prin padure pana la primul sat, Roncesvalles are doar 30 de locuitori, deci nici magazin, nici bar deschis la ora asta, sa vii la cafea. Suntem vreo zece, dar mergem separat, fiecare cu ale lui.

Beau o cafea si rezolv niste treburi administrative, intre timp multi vin si pleaca mai departe. Sunt la masa cu Izabela si fiul ei, Conrad. Ea e poloneza, dar locuiesc demult in Texas. Mi-a placut de ea mai devreme, in albergue, am intrebat-o unde isi propun sa ajunga azi si mi-a zis: nu stiu, habar n-am ce orasele urmeaza, o sa ma uit pe harta si decidem. In general pare ca toata lumea e mereu cu ochii pe aplicatii si harta si isi cunoaste exact destinatia. Eu sunt ca Izabela.

Pornim la drum. Suntem gata sa ratam semnul scoicii. Se zice ca nu ai cum sa te ratacesti pe Camino. Glumim spunand ca n-ai cum sa te ratacesti decat daca esti Izabela sau Veronica.

Mergem inainte pe un drum de tara, sporovaind bucurosi de ziua frumoasa si ajungem la o poarta. Zice: nu intrati. Ne uitam unii la altii un pic speriati, n-aveam cum sa ratam drumul, asta trebuie sa fie. Vedem semnul scoicii dupa poarta, dar ne e frica sau asa ceva. Conrad isi face curaj. Inaintam discret, dar inaintam. Peste cateva minute ne simtim mai bine, vin oameni din spatele nostru.

Ramanem o vreme impreuna. Intrucat sunt americani si anul trecut am intalnit multi la Bacau, la Big Build, le povestesc despre Habitat for Humanity Romania si cele 40 de case pe care in octombrie le vor construi in 5 zile 800 de voluntari. Sunt atat de entuziasmata incat Conrad – care a facut voluntariat pentru ei in State – imi spune ca va incerca sa ajunga. Imi cere repede adresa de mail, asa-i pe Camino vad, nu stii niciodata cand drumurile se despart.

Pana atunci, insa, impartim o felie dulce de pepene rosu pe-o terasa dintr-un sat. Viata e frumoasa. O doamna in varsta intreaba pe ici-colo daca ne descurcam cu iCloud. N-o putem ajuta :))

O fata tanara ii spune: va ajut eu, am lucrat la Apple. Sper ca dupa marturisirea asta n-a regretat, ca toti ne-am napustit asupra ei cu intrebari.

Cativa km mai tarziu le regasesc. Merg impreuna. Lidia e belgianca, are 74 de ani si e la al patrulea Camino. Katie are 25 si e din Irlanda. Strabatem impreuna o buna bucata de drum.

Incepe sa fie cald. De-acum inaintez mult singura. Nu esti niciodata singur, dar cumva nu mai e nimeni pe-o raza de 200 de metri. Ba padurice, ba drum de tara, cu lanuri intinse in fata ochilor. Vad in fata trei domni – doi in jur de treizeci de ani, unul mai in varsta. Ultimul are o problema la picior. Ma gandesc la el, la puterea lui. Ii depasesc, ne salutam si atat. Dar ne regasim mai tarziu si merg inainte cu Rafael. E brazilian si strabate Camino cu tatal sau si un prieten. Nu mergem mult si se scuza ca trebuie sa isi astepte tatal. E deja soare puternic, acum pricep de ce ora perfecta de pornire e maxim sase.

Urc pe o carare pietruita, e cald si abrupt si ma dor deja picioarele. Parca nu se mai termina. Ma opresc in singurul punct de umbra si ma asez. Aud pasi venind din urma. Il vad pe Rafael venind, tatal sau se sprijina pe el, e foarte dificila portiunea asta. Stiu ce ma asteapta, gandindu-ma la tata pe care eu nu-l voi mai putea ajuta niciodata. Rafael imi zambeste, raspund si in clipa in care trec de mine izbucnesc in lacrimi. Ii privesc, nu-mi pot lua ochii de la ei, bratul lui puternic sprijinindu-si tatal. Lacrimile sunt si de bucurie ca el mai poate face asta. Cand ne revedem ii zambesc altfel. Primul meu plans pe Camino.

La finalul acestei urcari imi intalnesc companioanele de care nu ma mai despart pana la destinatie. Linda si Linda din America. Vezi, e foarte usor sa ne retii, imi spune una din ele.
Sunt o gasca de patru, dar doua sunt mai grabite. Sunt surorile uneia dintre Linda, iar una e geamana. Au venit pe Camino ca sa faca impreuna ceva memorabil la aniversarea de cincizeci de ani. Nu ne despartim pana la destinatie si sunt recunoscatoare ca nu m-au lasat in urma, desi mergeam mai incet fiindca incepeau sa ma doara picioarele. Basicile nu iarta.

Drumul in coborare nu se mai termina, e pietruit si doare fiecare pas. Cand vedem oraselul Zubiri la orizont ne bucuram precum copiii in fata unei piscine. 21 de km.

Nu am facut rezervare la albergue, desi e o ora tarzie pentru a ajunge si umbla vorba ca anul asta sunt multi pelerini. Dar de indata ce intram in oras o vad in departare. Imi face cu mana, ma indrept spre ea. Are vreo cincizeci de ani si ma indragostesc la primul “hola!”. O cheama Maria. Spune ca mai are un loc in albergue. Il iau. As regreta mai tarziu, ca e mic si inghesuit fata de cel de ieri, dar imi place de ea si asta compenseaza. Ma vede mergand ciudat si-mi zice sa vin la ea, ca “ma rezolva cu basicile”. Nu pot refuza, aproape ma ia de mana cand sa ies la plimbare. :)) No duele, no duele, insista cand vede ca ma tem. In fine, ma apuc de plans. Ea de ras. E o scena de film acolo si imi place sa joc cu ea, e un personaj fabulos. Solo por amor puedes llorar asi, zice. Doar pentru iubire poti plange asa. Pero no para un hombre, por amor, entiendes?

Incep sa rad si in rasul asta interior o tin toata seara. Ma dor picioarele, ma doare tot, abia astept ziua de maine, desi n-am habar ca ma voi trezi miraculos, ca noua.

 

Daca va plac povestile de la drum ale Veronicai, va invit sa ii sustineti calatoria cumparand simbolic pasi pe http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino si donand astfel pentru Inima Copiilor.

 

Citeste, daca vrei, si GANDURILE DIN #ZIUA1, AICI.