Un cozonac, doi cozonaci.

Doua feluri de cozonaci am mâncat cât am fost mică-mică. Cozonac de Ivești și cozonac de Dealu Mare. Primul, făcut de mamaia Paraschiva, al doilea – de mamaia Florica.

Mamaia Paraschiva de la Ivești, mama tatei, era mereu pe fugă (și iată, Oana, cum sare moștenirea ), făcea ce făcea și termina treabă. Și treaba nu se termină niciodată, că avea mereu multă – ținea singură o bătătură de ani de zile.

Nerăbdarea ei de toate zilele nu lipsea din Joia Mare. Când era de cozonaci, umplea o covată de făină, punea lapte, chișleag, zahăr, ouă, drojdie, mirodenii, untură, nucă/ rahat. Nu avea măsură, făcea totul la ochi: “Mai pune, fa, făină, că prea ies puțini” – așa își amintește mama că zicea mereu.

Frământa ce frământa, dar nu își bătea capul prea tare. Frământa ca omul, să fie amestecat. Apoi, la tavă cu ei (simpli, nu împletiți, că nu era niciodată vreme de așa brizbrizuri, avea animale de hrănit). Nu-i păzea să crească prea mult în tavă, că-i și baga la cuptor. “Ei, doar nu-i descânt acu’ “.

Cam mereu îi cam rumenea, dar nu găsea niciodată o problemă aici. “Fa, dulci să fie”. Asta era singura ei cerință. Și dulci erau.

Bine, și cam îndesați, un pic neregulați, rumeniți, bronzați. Dar erau dulci. Și mereu, culmea, se mâncau toți. “Vezi că au fost buni?” – așa zicea mereu când se terminau. Și erau buni.

Pe partea cealaltă, mamaia de la Dealu Mare, mama mamei, era șefa cozonacilor (și a tuturor mâncărurilor, de altfel). Nu doar de la ea din curte, ci din tot satul. Și nu doar că făcea pentru ea, ci era supraveghetoare pentru toate gospodinele (se programau cu săptămâni înainte femeile din sat ca să facă la ea cozonacii; avea cuptor bun, dar și ochi buni, era șefa bucătăriilor, vă zic).

Mamaia Florica avea mereu cozonaci de catalog și mereu făcea cu zecile (na, cum să și faci altfel când ai 11 copii).

Pufoși, arătoși, aromați, genul pentru care s-a inventat expresia “mai pot și cozonac”.

Ea nu doar făcea cozonaci, ea mermelea cozonacii: îi făcea doar în Joia Mare, dimineața devreme (foarte devreme), îi frământa câte o oră sau mai bine, îi bibilea până la Dumnezeu, îi închina, avea răbdare cu ei cam cum e bine să ai răbdare cu un om – multă și fără sfârșit.

La final, te minunai că există cozonaci atât de înalți. Și de perfecți.

Îi ținea în camera din casa mare, aia dinspre drum. Cozonacii ei stăteau mereu aliniați cu zecile pe dulap și pe masă și pe pat. Mirosul se simțea de la poartă. Ah, și îi făcea mereu pe negustate, dar după o rețetă clară pe care o știa dintotdeauna.

Cu gândul la ele două, anul ăsta, când ele nu mai sunt de Paști, am făcut și eu primii mei cozonaci. O rețetă de la mama, dată pe WhatsApp, și trei telefoane mai târziu, am înfrânt.

Greu nu a fost, dar nici ușor. Și spun că nu a fost ușor fiindcă m-am luptat cu moștenirea lăsată de mamaia Paraschiva. Doamne, de unde să am eu atâta răbdare pentru doi cozonaci?

Dar uite că s-a putut (bine, mă ajută și faptul că nu îmi place să nu-mi iasă lucrurile ). Semn că am ceva și de la mamaia Florica.

Sigur că i-am mermelit și eu un pic și le-am făcut și ședință foto. Dar mai mult i-am păzit de Cristian, care era extrem de nerăbdător. Și foarte mirat: Mama, chiar miroase a cozonac, fix ca la bunica!