Mai mult ca prezentul

Anul trecut, pe 1 ianuarie, habar n-aveam că voi fi mamă pentru a doua oară, apoi a urmat un iureș de an, cu nopți dormite în spitale, pe pat și pe lângă pat, cu zile stând la perfuzii, eu sau copiii mei, cu peumonii și alte îmbolnăviri ale lui David, cu nașterea lui Cristian, cu internări și îmbolnăviri noi ale amândurora, cu operația lui Eugen, cu oameni care au plecat de pe lumea asta lăsând hăuri de doruri în urmă, dar și cu multe zile care au încercat să anuleze efectele dureroase și triste ale altor zile.

 

Anul trecut, pe 1 ianuarie, habar n-aveați nici voi ce vi se pregătește.

Probabil că, în 2017, unii dintre voi ați pierdut oameni dragi, probabil că unele dintre voi ați născut oameni; poate că unii dintre voi v-ați găsit oamenii cu care să împărțiți cafelele și omletele, dimineața, poate că unii ați plecat din viața celor cu care vă obișnuiați să vă împărțiți cafelele și omletele; probabil că unii au avut un an foarte bun la serviciu, probabil că unora le-a fost bine acasă; poate că unii au plâns mai mult în timp ce alții au hohotit de râs; unii au plecat din țară, în timp ce alții s-au întors sau au decis să mai reziste; unii au ieșit în stradă, alții – nu; poate că unii s-au bucurat mai mult, în timp ce alții au căzut în depresii dureroase. În orice caz, indiferent ce și cum vi s-a întâmplat, habar n-aveați ce va veni și în ce moment al vieții vă va prinde, cât de multe poate schimba un singur an.

 

Nu fac liste pentru anii noi pe care îi încep. Nu MAI fac liste.

Pe ultima am făcut-o în urmă cu 10 ani. M-am uitat pe ea de curând și am găsit: zece liniuțe cu lucruri pe care doream să mi le cumpăr (fiecare descris în detaliu, culoare, brand, preț), patru liniuțe cu lucruri pe care să le fac pentru alții, fiindcă trebuia, cinci liniuțe cu locuri în care aș vrea să ajung, fără să mă gândesc cu cine vreau să fiu acolo, patru liunițe cu ce aș vrea să schimb la mine, mereu nemulțumită de cum arăt și ce am devenit, șapte liniuțe cu ce aș vrea să schimb la alții, de parcă alții ar fi fost niște păpuși cărora puteam eu să le croiesc haine noi.

Nicio liniuță cu gândul la inima mea nefericită.

 

Nu mai fac liste pentru anul cel nou, ci, ca și anul trecut, încerc să fiu gata pentru orice. Evident că voi continua să visez, evident că voi continua (mai ales) să muncesc și categoric că nu voi uita să cred, să iubesc, să fiu recunoscătoare, să mulțumesc.

Dar nu mai pun pe listă, cu liniuță, nimic.

 

Simt însă nevoia să scriu undeva (și de aia e bun acest blog) ceva ce nu vreau să uit: tot ce avem este ACUM-ul.

Timpul acesta de acum, din secunda în care respir în timp ce scriu (doi băieți dorm, iar unul, cel mai mic, mă asistă din landou), secunda asta în care scriu și ascult Cohen și beau o cafea îndulcită cu o linguriță de miere, poate mă mai lasă gâtul, secunda asta de după cea în care am mâncat fistic prăjit și o amandină mică-mică – asta este, mai puțină sare și mai puțin zahăr, știu. 🙂 Habar n-am ce va fi mâine, poimâine sau peste o săptămână, o lună, un an – nici atât.

 

Și atunci, mă gândesc, aș ieși în stradă și aș striga la lume: cel mai bun timp este mai mult ca prezentul – timpul ăsta pe care nu-l trăiți cum vă place, dar după care plângeți cu prima ocazie. Timpul pe care nu-l iubiți până la Dumnezeu și înapoi fiindcă așa ne-am obișnuit noi, oamenii, să credem că ni se cuvine și ziua de mâine, și luna viitoare, și anul care urmează. Timpul care ni se oferă dinainte și din care nu facem tot posibilul să fie cel mai bun timp. Și nu doar pentru noi, ci și pentru alții. Timpul care trece atât de repede, 24 de ore după 24 de ore și tot așa, același ritm în fiecare zi, dar pe care noi nu-l cântărim cum trebuie. Timpul pe care uneori îl trăim pentru alții, nu pentru noi, de parcă am fi surzi la nevoile inimii noastre.

 

Mai mult ca prezentul – căci prezentul e puțin spus. Asta e tot ce avem până anul viitor pe vremea asta și până oricând.

 

Be happy & nice,

Oana

 

0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *