Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă

Sunt cele de care ne va fi mereu dor.

Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”.  „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.

Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.

 

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor.

 

 

Be happy & nice,

Oana

 

 

 

 

24 Comments
  • Elena
    July 8, 2018

    Doamne, am retrait momentele citind articolul tau si plang de dorul ei

  • Madalina
    July 8, 2018

    Superb scris, m-am regăsit! Chiar mă gândeam uneori că noi, cei crescuţi la ţară şi plecaţi la şcoli la un moment dat, nu ne încadrăm în niciuna dintre generaţiile numite cu cheia la gât, decreţei, X, Y etc. Noi vedem lumea altfel şi n-avem nume.

  • O femeie
    July 8, 2018

    si eu avui mamaie din asta. Avea 4 nepoti in batatura si cand cocea sambata cate un cuptor de paine si placinte cu branza dulce sau cu urda si marar ne adunam si altii de prin vecini si avea de dat la toti. Avea si cateva vaci in batatura si porci si peste 100 de gaini si gaste si curci numaram vara, si stana de oi de care se ocupa tataia. Spala rufele de mana, ca pe timpul plumbuitului curent nu ajungea.
    Si la 5 juma dimineata era in picioare. Si curtea ingrijita. Si duminica muncea, zicea un doamne iarta ma si la treaba, ca animalele nu pricep ele de greva sau zi sfanta.

  • Dana
    July 9, 2018

    Articolul m-a făcut sa plâng teribil de mult pentru ca sunt anumite paragrafe unde anumite lucruri sunt descrise exact cum mi le amintesc din copilărie . Mamaie ne avea pe noi 3 pe bătătură și atâta treaba, dar tot timpul știam ca e acolo.

  • Mariuta Borca
    July 9, 2018

    Foarte frumos articol si cat de adevarat.Bravo ma bucur ca apreciati tot ce se intampla pe vremea bunicilor.Intr- adevar era totul pur,curat ,sanatos ,frumos.

  • Eu
    July 9, 2018

    Am citit cu lacrimi in ochi, care apoi au cazut usor pe obrajii mei. Eu nu o mai am pe bunica langa care am crescut si mi-e dor de ea in fiecare zi! Dorul, dorul te apasa, te doare, si pt suflet nu s-au inventat medicamente, inca!

  • Cristina Iesan
    July 9, 2018

    CAT DE FRUMOS!
    Ati rascolit in inimile noastre de copii mari…un morman de amintiri! Bunicile noastre parca erau la fel! Uitasem de unele lucruri si randurile dumneavoastra au venit ca un vant si s-a ridicat praful! Multumesc!
    Daca imi permiteti, am sa salvez textul acesta, ca sa-l recitesc si sa-mi tot reamintesc!

  • Dica Doina Balasa
    July 9, 2018

    Tot ce ai scris în articol, reprezinta mamaia băieți mei, vacantele petrecute de ei la mama la sat! Și da, ei păstrează vii aceste amintiri. Nu exista să-i fac o vizita la cel mic dintre ei (care acum are 30 de ani) și sa nu povestească el ceva despre mamaia lui, despre turtele ei, despre gluma ei minunata cum ca acolo la ei în sat, fasolea verde e carnea la grătar ce o cerea nepotul, și ca “îți face mamaita imediat grătar, cu draga inima!” ❤️Minunat! Mulțumesc tare mult! Chiar dacă eu nu am avut o mamaie și astfel de amintiri, ma bucur pentru copiii mei și pentru toți ceilalți copii! Dumnezeu sa le binecuvânteze pe toate “mamaitele” din lume!

    • Mady
      July 10, 2018

      Frumos articol! Imi aduc cu drag de anii copilăriei. Ma regăsesc aproape în tot ce ai scris, chiar dacă eu am ramas tot la țară. Nu îmi mai aduc aminte cum era jocul cu flori, filme sau băieți. Mai stie cineva regulile, să mi-l aducă aminte?

  • Cătălin Mureș
    July 10, 2018

    Da, bunicile astea/ mamaiele care nu ne lăsau să ne culcăm fără să ne așezăm în genunchi si sa spunem Tatăl nostru, Îngerașul sau altă rugăciune ca să putem dormi bine!
    Majoritatea dintre ele acum dorm în țintirimul în care mergeam cu ele când era hram, când își pomeneau părinții sau bunicii lor, când ne împărțeau caramele sau ciubucuri luate de prin iarmaroace… “de sufletul celor adormiți”!
    Ne curg lacrimile și ne amintim că prinși în vârtejul vieții uităm să spunem uneori un Tatăl nostru, ca să poată si ele să doarmă bine acolo unde sunt acum !

  • Andreea C
    July 10, 2018

    Cat am plans citind acest articol … Ce noroc ca inca mai am o bunica careia sa ii strang manusitele si sa ii spun “Saru`mana, mamaie!”
    Cata emotie !!! Asa a fost copilaria mea – asa cum ai descris-o tu – plina de jocuri, de mancaruri bune si de fericire. Ce noroc!

  • Ele
    July 10, 2018

    Ce cuvinte frumoase! Asa era si bunica mea. Care ingrijea vaci, facea branza si smantana pe care o vindea duminica in targ, si cu banii stransi a construit nu una, ci doua case. Care, atunci cand se intorcea de la targ, cu autobuzul de 12, o intampinam chiuind si cautand-o prin panerul impletit pe care-l avea tot timpul cu ea, dupa bomboane, napolitane, covrigi sau turta dulce, pe care ni le cumpara mereu. Care cumpara finet la metru si ne cosea pijamale groase iarna. Vara spala, scarmana si torcea lana de la oi, iar iarna ne impletea rapid sosete, sa nu ne inghete picioarele.
    Intr-o iarna grea, cu metri de zapada pe sosea, de nu mergeau autobuzele, cand tata era plecat in afara la munca, a taiat un curcan, l-a pus in cel paner, cu oua, ulei, branza si smantana, si a facut kilometri pe jos, prin viscol, pana acasa la noi, ca nu mai avea stire si ii era teama ca n-avem de mancare. Cum sa uiti o astfel de persoana? Mi-e dor zilnic de ea, desi au trecut aproape 17 ani de cand nu mai e 😔

  • Alina-Simona
    July 10, 2018

    Eu nu pot sa scriu nimic…lacrimile mi-au inundat fata…mi-e atat de dor de bunicile mele, plecate prea devreme din lumea asta…Bune si harnice si curate si ” povestase ” din nascare…si mandre si demne si curajoase si cu toate calitatile pe care le-au avut si bunicile voastre…sunt sigura…macar ” de-a zice cine a zice …ca asa-s bunicile de cand e lumea si pamantul” ca sa-l parafrazez pe Creanga…Dzeu sa le bucure in Raiul Lui!

  • Monica
    July 11, 2018

    Doamne, ce emoționant! Mi-am amintit de copilărie. Din păcate bunica nu mai e cu mine, dar mereu voi avea amintirile cu ea și bunicul, mereu îmi voi aminti cu drag de ei.

  • Diana
    July 12, 2018

    Asa a fost bunica mea, care m-a crescut de la 3 luni pana am mers la scoala si vacanta de vacanta, weekend de weekend eram la ea. Ne-a parasit anul trecut in ziua de Craciun fara nicio avertizare si nu e zi de la Dumnezeu sa nu ma gandesc la ea si sa mor de dorul ei. Mi-as fi dorit sa isi cunoasca stranepoata care s-a nascut 2 luni mai tarziu, stiu ca si ea abia astepta… Frumoase randuri, sa se bucure de ea cine o mai are aproape ca e tare greu fara…

  • Irina
    July 13, 2018

    Este vorba despre bunica mea ?! Despre copilaria mea ?! Despre anii si zilele alea in care am fost cea mai fericita ?! Oo Doamne !

  • Viorica
    July 13, 2018

    Foarte frumos scris. Am trăit tot ce este scris, la bunicii mei din Moldova. Am citit cu lacrimi și cu dor. Copilărie cu dragoste. Mulțumiri pentru scriere!

  • Lliliana
    July 15, 2018

    Superba scriere…m-am simțit de mână cu bunicile mele deși nu le-am cunoscut niciodată!

  • Cristina
    July 24, 2018

    Eu am crescut la oras in Bucuresti . Am avut o copilărie oarecum tristă deoarece am avut bunici in viața doar din partea mamei care au trăit in Bucuresti. Prietenele mele doar doua se duceau in vacante la tara, la bunici, iar eu stăteam mai mult in casa si tanjeam cu ochii in lacrimi sa am si eu bunici, rude la tara. M-a impresionat mult acest articol si acum când sunt măritată cu copii încă imi doresc sa “fug” de oras sa imi cresc copiii intr-un satuc de tara frumos si aproape de oras.

  • Gabi
    August 3, 2018

    Ce amintiri a rascolit articolul tau…ce frumos…Multumesc…

  • Nicoleta Cazacu
    August 7, 2018

    Am fost crescuta cu așa bunici,am retrăit fiecare pasaj. Mulți au uitat,păcat.Emotionant …

  • Oana M
    September 11, 2018

    Ce frumos ai scris. Din suflet. Bravo pentru amintiri și bravo pentru ca ne-ai facut sa le rememoram. 🤗

  • Gabi
    November 11, 2018

    Multe aminitiri, unele frumoase -altele mai putin frumoase, multe nazbatii si prostii facute in vacante…..
    Mirosul ploii cazute in tarana calda; al apei care stropeste florile seara -doar dupa ce a apus soarele; mirosul si fumul care se ridica din oalele sparte si in care se puneau taciuni si tamaie -cand se mergea duminica dimineata la tamaiat; zgomotul satului care se trezeste dimineata la viata…….
    Dar da, cea mai buna salata era cea facuta de mamaia de “la tara” si da, era cea cu ceapa taiata in palma; cele mai bune prajituri erau scovergile presarate cu un pic de zahar sau gem/ marmelada…..
    In schimb, cei mai buni cozonaci si cele mai bune, placinte, gemuri si dulceturi erau cele ale bunicii din partea mamei!
    ….ce frumos, in “cautarea timpului pierdut”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!