De ce simt nevoia să fac bine

By , , , , Permalink 7

M-am născut și am crescut într-o familie modestă. Unde „modestă” înseamnă că am avut de multe ori zile în care am mâncat pâine cu margarină și sare, sau o supă cu tăieței de casă, ori sos din ceapă călită și bulion, cu mămăligă. Ciocolată mâncam în principal la ziua de salariu a părinților, și atunci aveam o ciocolată pentru toți (doi părinți și patru copii – tata mereu refuza porția ce i se cuvenea, iar mama mereu insista să mâncăm toți câte puțin, și așa făceam). Cele mai multe dulciuri laolaltă le vedeam o dată pe an, de Crăciun, când tata primea de la fabrică niște sacoșe pentru noi, copiii – erau cadourile de la Sindicat și erau, pentru noi, Raiul. La cofetărie mergeam destul de rar. Foarte rar. Era scump să mănânci la cofetărie.

 

Îmi aduc aminte o întâmplare legată de cofetărie. Era sâmbăta unei premieri de la școală, cred că cea din clasa a doua pentru mine. După festivitatea de premiere, am plecat spre casă cu mama, care mă însoțise, o colegă, Irina, și mama ei. Pe drum, mama colegei i-a spus mamei mele mergem împreună la cofetărie, să bem un suc, să mâncăm o prăjitură, să ne mai premieze o dată, practic. M-am bucurat numai la gândul că am putea merge. Deja visam la o citronadă cu răzătură de lămâie și la un ecler cu cremă de vanilie. Mama, însă, a refuzat politicos. Trebuia oricum să plecăm din oraș și eram pe fugă. Era adevărat, tata ne aștepta ca să plecăm la țară, dar eu știam precis de ce nu mergem la cofetărie: nu aveam bani pentru așa un răsfăț. Am înțeles-o pe mama fără să îmi explice, și, chiar dacă mi-ar fi explicat, oricum nu eram genul de copil care să bată din picior și să plângă în fața unei vitrine cu prăjituri. M-am gândit atunci cât de rău e să nu ai bani de o prăjitură.

 

Mă gândesc uneori la întâmplarea aceea, de la sfârșit de clasă a doua, nici nu știu dacă mama o mai ține minte. Nu am uitat nici cum a fost, nici cum am înghițit în sec trecând pe lângă Capșa, cofetăria din drumul nostru spre casă. Colega mea și mama ei au intrat în cofetărie, noi am plecat în tăcere spre casă, o țineam pe mama de mână.

De aceea azi, când sunt și eu cam de vârsta mamei atunci, de câte ori cumpăr ceva dintr-o cofetărie, iau o prăjitură în plus și o dau cuiva. Cum a fost de curând, la Tulcea, când am luat o Savarină pentru un pui de băiat care zâmbea la vitrina de la Cofetăria Central.

Știu ce înseamnă să nu poți mânca un dulce când îți dorești și chiar știu ce înseamnă să nu ai ce mânca punct. Mama și tata nu ne-au culcat niciodată flămânzi, dar am avut destule seri în care mâncam cartofi prăjiți pai, cu pâine. Pâine mai multă, ca să ne ajungă cartofii. Știu ce înseamnă să mănânci pâine cu măsline și cu ceapă. Sau să ai la pachet, la școală, pâine cu unt și cu gem de prune, în timp ce colegii tăi au bani de cornuri calde. Știu ce înseamnă să nu fi intrat într-un restaurant până când nu te faci mare, mare și îți permiți. Tocmai fiindcă știu toate astea, nu pot să-mi văd mai departe de farfuria mea, acum plină, când mii de copii se culcă flămânzi. De aceea simt nevoia să donez, lunar, doi euro pentru programul Pâine și Mâine (SMS la 8844, cu mesajul Pâine), programul care ajută ca numărul copiilor care se culcă flămânzi să fie un pic mai mic.

 

 

Când făcea ceva bun – și, din 1994, când s-a născut fratele meu și ultimul copil al părinților mei, iar mama a beneficiat de concediu de creștere a copilului, ceva bun se cocea aproape zilnic –, mama mereu împărțea. Mie, o spun cinstit și acum, mi se părea cam aiurea chestia asta. Mă gândeam că oricum suntem noi mulți, mai bine să ne ajungă și să ne mai rămână. Dar mama nu putea mânca până nu dăruia. Vecin, vecină, o rudă care trecea pe la noi. Nu știu cum făcea, dar, deși mereu dădea, mereu ne rămânea și ne săturam, ba uneori aveam și pentru a doua zi.

Duminica, în fiecare duminică aproape, aveam la masă o mătușă, un unchi, și doi, trei nepoți. Mâncam pe rând la masa din bucătărie. Mama punea masa de două sau de trei ori, în interval de două ore. Aveam doar felul principal – de obicei, o ciorbă. Cea mai de succes era ciorba de perișoare. Dar nu lipsea niciodată desertul. Cel mai iubit era Albă-ca-Zăpada. Uneori, când se întâmpla să fie post, aveam pe masă borș de cartofi și tort. Tort de biscuiți, din biscuiți populari, cu cremă fiartă de cacao cu rom.

Duminicile acelea – cu lume multă care se strângea în jurul unei oale de ciorbă și al unui platou cu prăjituri – sunt cele de care îmi amintesc cu mare drag, cu emoție și recunoștință. Pentru diminicile alea, pe care acum nu le mai trăiesc, de câte ori primesc de la mama prăjituri de casă, simt nevoia să împart. Și o fac uneori cu ajutorul Facebookului. 🙂

 

 

Remus – cel mai mare verișor al meu, un verișor dintre cei mulți, verișorul care mă strigă Oana Bomboana și mă punea să spun pui-de-piropopircăniță – a murit de leucemie. Era mai mic decât mine acum. Loredana – poate cea mai frumoasă verișoara a mea, frumoasă, blândă, deșteaptă și bună – a murit de cancer. Era de vârsta mea acum. Și ei nu sunt singurii.

Cancerul e o boală care îmi dă fiori numai când o tastez, cum fac acum, de pe telefon. Așa că nu pot să nu scriu despre acțiuni care ajută la conștientizarea acestei boli, despre evenimente de strângere de fonduri pentru tratarea bolnavilor de cancer, despre campanii de informare sau de donare. Nu pot să nu fac un bine mic pentru oameni care trec prin calvarul cancerului, nu pot să nu pun umărul, cu doi euro pe lună, la ridicarea primului spital dedicat copiilor bolnavi de cancer din România (simplu, cu un SMS la 8844, cu mesajul Spital).

 

 

Când tata a plecat în străinătate, ca să lucreze și să ne fie mai bine acasă, fratele meu era abia născut. Era final de 1994. Povestea „căpșunarilor” încă nu își făcuse loc în presă. Tata a plecat cu greu, cu hârtii trimise de unchiul meu, stabilit în Austria – nea Ilie, fugit la Revoluție. A primit viză de lucru și venea acasă la câteva luni, parcă șase (?), ca să ne vadă și să plece din nou. Eu aveam 10 ani. Surorile mele – 8 ani, respectiv 15 ani.

Vorbeam cu tata doar o dată pe săptămână, sâmbăta, la ora 21.00 fix. Țin minte precis (ținem minte toți, de fapt), fiindcă la 20.30 plecam de acasă – mama, cu fratele meu în brațe, și noi trei, fetele, ținându-ne de mână – la tanti Ana. Tanti Ana era o prietenă de familie care stătea la vreo 15 minute depărtare de casa noastră, iar ea avea telefon fix, noi – nu. La ora 21.00, tata suna de la un telefon fix din Graz și vorbea cu fiecare, pe rând. Mai întâi cu mama, apoi cu noi, în ordinea vârstei, de la cel mai mic, la cel mai mare. Uneori, Miha, mezina, era atât de supărată, că nu vorbea deloc. Eu am fost mereu genul de om care se dă puternic, așa că îmi opream orice tentativă de plâns, deși aș fi plâns și plâng și acum, numai când mă gândesc ce rău era fără tata. Alex, fratele nostru, era încă prea mic, nu vorbea, însă mozolise o poză cu tata. Ii tot spuneam noi să îi dea pupici, iar el era foarte ascultător. Nu țin minte să fi plâns vreodată la telefonul acela noi, copiii. Dar dor ne era sigur. Tare dor. Însă mama plângea. Încerca să se ascundă, dar o auzeam. Vorbea suspinat.

Știu bine ce înseamnă să ai un părinte plecat, așa că mă podidește plânsul când citesc știri despre copii care își pun capăt zilelor de dorul părinților plecați. Când se va face o campanie de ajutorare, cumva, a acestor familii, aici sunt.

 

 

M-am angajat full time în anul doi de facultate. Tot atunci am pierdut și bursa, din cauza absențelor (un job full time la ziar însemna program de la 8 la 21.00, deci, mai greu cu prezența la seminarii, care erau obligatorii). Salariile pe care le-am câștigat din 2004 până în 2010, și au fost câteva și chiar destul de mari, ehe, se câștiga bine în presă pe atunci, le-am băgat pe toate în haine. Plăteam chiria, luam câte ceva de mâncare (nu prea mult, că eram mai mereu la câte o cură), iar restul dădeam pe haine. Haine și pantofi. Aveam măsura exactă a obsesiei mele când trebuia să mă mut și vedeam câți saci am adunat. La ultima mutare, în urmă cu șase ani, nu mai știu câți saci cu haine aveam, dar știu sigur că doi saci erau plini doar cu eșarfe, unul – doar curele, iar în vreo 40 de cutii aveam pantofi și botine. Timp de șase ani mi-am hrănit această nebunie. Poate fiindcă toată viața (până când am ajuns la banii mei), haine noi aveam doar la Paști și la începutul anului școlar; lor li se adăugau o pereche de mănuși, de Crăciun, și o rochie făcută de mama, de ziua mea.

 

Azi nu mai fac asta. Cumpăr puțin spre foarte puțin, port aceleași haine de mai multe ori pe săptămână, nu am obsesia colecțiilor noi, nu mi se pare o tragedie să merg la două evenimente cu aceeași ținută. Știu însă cu ce bucurie primeam, uneori, haine când eram mică. Îmi aduc aminte că rudele noastre din Austria ne trimiteau, cam o dată la doi ani, o geantă cu haine purtate. Minune de la Dumnezeu mi s-a părut treningul meu roz, primit într-un an. L-am purtat până s-a rupt.

Tocmai fiindcă știu și am trăit asta, mi se pare normal să dau din hainele mele, din ce primesc, uneori, de la anumite branduri sau magazine, dar și din ce cumpăr și nu mai port. Le pun în pachete și le trimit unde știu eu că e nevoie. Și, chiar dacă nu sunt de față, știu exact cum arată bucuria celui care desface fiecare haină în parte. Dar mai ales cât de mare e zâmbetul când persoana respectivă găsește în pachet ceva aproape nou sau, de necrezut, o haină cu etichetă.

 

 

Prin prisma meseriei, mai ales după ce am început să lucrez în presa glossy (și apoi sa scriu pe blog), am primit și primesc daruri. Nu zilnic, nu săptămânal, dar destul de des încât să nu aibă rost să le păstrez pe toate doar pentru mine sau pentru copiii mei (căci unele cadouri sunt pentru ei).

În casa în care am copilărit, singura cremă era Doina, pe care o foloseam pentru ten. Nu o aveam însă nici mereu, nici la discreție. Mai târziu, când am avut banii mei, din bursa de la liceu, mi-am cumpărat o cremă Apidermin. Primul ruj mi l-am cumpărat în clasa a XII-a, de la Oriflame. Primul tub de mascara l-am plătit tot din bursă, tot la liceu, și era de la Avon. Până la primul parfum, mi-am frecat încheietura palmei drepte de multe pagini parfumate din cataloage Oriflame și Avon. 🙂 Primul parfum a fost Opium – nu era doar al meu, ci era al tuturor, mama și noi trei, fetele –, ni-l lăsase mătușa noastră din Austria, după o vizită în România. Nu era plin, ci doar pe jumătate, dar cred că ne-a ținut un an, dacă nu și mai mult.

Așa că acum, când primesc în dar creme, rujuri sau parfumuri, nicio clipă nu pot să mă gândesc să le păstrez doar pentru mine. Știu bine cât de mult se bucură cineva când primește un ruj sau un parfum. În plus, chiar nu aș avea timp să le folosesc pe toate, așa că împart aproape tot ce primesc (la rude, prieteni, vecini, necunoscuți) și păstrez doar ce am nevoie și ce folosesc. Mă bucur că pot face asta și o fac cu toată inima. Așa că, dragi oameni de PR, să nu vă îndoiți vreodată că gestul vostru nu aduce bucurie înzecit. 🙂

 

 

Când e vorba de binele pe care îl faci, eu cred în două lucruri:

1. nu trebuie să îl faci dacă nu simți și

2. dacă îl faci, povestește-l, poate inspiri și pe altcineva să dea fapta bună mai departe.

 

Am fost întrebată de câteva ori de ce simt nevoia să fac bine, așa că am încercat să dau un răspuns cu rândurile de mai sus. Pe scurt, pentru cine nu a avut răbdare să parcurgă tot textul (știu că e lung 🙂 ), fac bine fiindcă știu cât de greu e să fii dintre cei care, odată, au avut nevoie de un bine, cât de mic. 🙂

 

 

 

Be happy & nice & faceți bine (nu doar de Crăciun),

Oana

4 Comments
  • Mihaela
    June 4, 2018

    Nu dau pentru ca am prea mult, dau pentru ca stiu cum e sa nu ai…

  • Alexandra
    June 5, 2018

    Esti minunata!

  • Elena
    June 5, 2018

    Iti multumim pentru sinceritate. Un text minunat, scris din inima, sper sa -i inspire pe cat mai multi .

  • o parere
    July 16, 2018

    Superba relatarea, m-am regasit in multe pasaje.As mai adauga ca putem darui si altceva decat obiecte, putem oferi putin din timpul nostru sau compasiune si ganduri bune.Asemenea tie nu am trait in saracie dar stiu ce inseamna si lipsurile materiale.Dar in cazul meu saracia cea mai mare a fost una sufleteasca fiind crescuta de oameni fara afectiune, de atatea ori am tanjit dupa cineva care sa ma observe cu adevarat si sa ii pese.
    De aceea am o tendinta de a analiza chipurile oamenilor, stiti tristetea se citeste usor in ochi, pe chip, zilnic sunt oameni singuri care nu au cu cine comunica sau si mai rau sunt inconjurati de oameni si totusi singuri.Conteaza foarte mult sa spunem ceva cand ii observam, doar sa ne oprim si sa le zicem’’Vad ca suferi si imi pare tare rau dar sa stii ca timpul le rezolva pe toate”
    Asa ca nu uitati daruiti si compasiune, sfaturi, vorbe bune, ganduri pozitive, e gratis…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!