#Interviu. Vivi și Mario, cei doi care „n-au furiș”

Vivi mi-a fost colegă de facultate, nu am fost în aceeași grupă, dar o știam bine după hohotele de râs cu care spărgea ecoul de pe holul nostru, de la etajul șase. Mai târziu, am descoperit-o pe blogul ei, apoi pe Facebook, unde posta perlele fiului său, Mario, și mereu îmi ziceam că trebuie să fie tare fain să ai un copil așa de amuzant cum are Vivi. Încă mai cred asta. 🙂

Am revăzut-o pe Vivi după muuulți ani de când am terminat facultatea, nu vreau să socotesc câți, sigur nici ea nu vrea, la lansarea cărții pe care și-a pus semnătura – Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze” (pe care o puteți comanda de aici). Atunci l-am văzut prima oară pe Mario. L-am rugat chiar să îmi dea un autograf pe cartea cumpărată de la lansare, iar el mi-a desenat o inimă, lângă care și-a pus numele.

La câteva zile distanță de lansarea cărții, o carte tare frumoasă și caldă și amuzantă și nu numai, m-am bucurat să am în față acest interviu la dublu, cu Vivi și Mario, cei doi care n-au furiș. 🙂

 

Vivi Gherghe: „Cartea asta a fost vindecătoare pentru mine”

 

Cine este Vivi? 🙂

Hmmm… Vrei o prezentare așa, ca la Alcoolici Anonimi? Bună, sunt Vivi și sunt mama lui Mario și am mai scris și o carte? Suntem la adunarea Scriitori Anonimi – „Hello, Vivi!” Da, sunt mama lui Mario, sunt absolventă de jurnalism, lucrez la totuldespremame.ro chiar de când s-a lansat – de fapt, de dinainte să se lanseze – îmi place să scriu, să gătesc, să copilăresc, îmi plac pisicile și supa de roșii.

­­­Cine este Mario?

Mario e Mario. E o minune de copil și, oricât aș încerca să spun în mai multe cuvinte cine e, tot la „minune” aș apela. E un balsam de copil, de pus la rană și la suflet, un monument de veselie, optimism, curiozitate și energie. Și prezentarea oficială: Mario este fiul meu, are șapte ani, merge la școală, e pasionat de LEGO, trenuri, natură, schi, biciclete, gătit și îi plac și lui pisicile și supa de roșii. 🙂

Ce-i cu „Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”? De unde și până unde și mai ales de ce?

Ideea acestei cărți a apărut în momentul în care Mario începuse să vorbească și scotea perlă după perlă. Râdeam singură prin casă, mi le notam, până când am început să le pun pe Facebook. Era ideea, dar nu era nimic concret, nu îndrăzneam să-mi imaginez totul complet. Nu vedeam finalul. Ca o frântură de vis pe care ți-o amintești dimineața, dar nu știi finalul. Așa era cu acest proiect. Nu îl vedeam finalizat. Se întâmpla să-mi mai zică oamenii să mă apuc să scriu o carte cu zicerile lui, dar nu luam asta foarte în serios. În schimb, începusem să le notez, separat, într-un document. Puneam și pe Facebook, din când în când, dar „grosul” și conversațiile lungi și complicate nu au fost făcute publice. O parte au apărut în carte, dar nu am avut cum să le înglobez pe toate în poveste. Deci ar mai fi material. :))

Cum adică „n-am furiș”?

„N-am furiș” îi aparține lui Mario, dar, pe măsură ce scriam și avansam cu povestea în carte, am realizat că nici eu nu mai am furiș. Există, în carte, lucrurile pe care nu am avut niciodată curaj să le admit, să le gândesc, ca să nu mai zic să le și verbalizez/ scriu. Dacă Mario a fost primul care a zis că nu are furiș, iată că acum nici eu nu mai am.

Mai întâi a fost blogul, pe care eu îl știu de multă vreme, și apoi copilul, așa-i? Cum a „afectat” copilul blogul și cum l-a transformat?

Da, a fost blogul, care a apărut într-un moment în care nu mai aveam copil. Blogul a fost un cadou primit de la un prieten care, probabil, nu e conștient nici azi cât bine a putut să-mi facă. Blogul a apărut după ce îl pierdusem pe Matei, fratele lui Mario, primul meu copil. A fost terenul meu de joacă, jucăria mea într-o viață care mi se părea fără sens și greu de dus. A fost un fel de spinner – am stat și am învârtit la el până m-am liniștit. În acest moment e abandonat. N-am mai scris de foarte mult timp pe blog și nu pentru că așa îmi doresc, ci pentru că, pur și simplu, nu îmi ajunge timpul. Am o listă de priorități, iar scrisul pe blog e undeva în partea de jos. Sus suntem noi, eu și Mario, jobul, școala, timpul nostru împreună, casa, masa și altele care ne fac fericiți sau ne ajută să trăim decent.

Am fost martoră la multe momente în care oamenii ți-au sugerat să scrii o carte pornind de la perlele lui Mario. Când ți-ai dat seama că n-ar fi o idee rea?

Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi o idee rea, dar îmi lipsea curajul. Era un teren necunoscut pentru mine și nu aveam curaj să plec pe acest drum. Dar da, au fost foarte mulți oameni care mi-au sugerat să scriu o carte și trebuie să recunosc că acest lucru a contat foarte, foarte mult și le mulțumesc din suflet.

Cât a durat de când a încolțit ideea cărții până când a și apărut aceasta?

Mult! Chiar mi s-a părut că a fost un drum foarte lung. Ba chiar am vrut să renunț la un moment dat. După ce a apărut propunerea din partea editurii Multi Media Est Publishing, am fost așa de fericită! Dar fericirea s-a dus repede pentru că zilele treceau și eu trebuia să predau documentul. Semnasem un contract, aveam un deadline și, deși mi se păruse foarte simplu, pentru că aveam foarte mult material deja scris, când am început să citesc, am realizat că ceva nu se leagă. Am simțit nevoia să fie ceva mai mult, nu doar dialoguri înșirate. Aici a fost marea bătălie. Apoi, a fost mult de la predare și până la tipărire și lansare.

Când are timp să scrie cărți o mamă care își crește singură copilul?

Printre picături. 🙂 Glumesc. Când e copilul în vacanță. Mare parte din carte a fost scrisă la țară, vara trecută, când Mario era în vacanță. Îmi amintesc acum o chestie foarte amuzantă. Am ajuns la țară și i-am spus mamei că o să am treabă, că eu trebuie să scriu și o rog pe ea să se ocupe de toate treburile. Să nu se bazeze pe mine, cum ar veni, și să mă lase în liniște. Mamaie, care nu înțelege cum vine asta cu „lectoape d-astea” și cu „lucratu’ ăsta pă ienternet”, se tot strâmba la mine. Venea mereu să mă verifice și mă și ținea de vorbă. „Mamaie, te rog frumos, lasă-mă să-mi termin și eu de scris”, îi ziceam eu. „A? Păi te văzui că nu apăsai acoloșa pă botoane și crezui că stai. Că io nu prea te văd că scrii, stai aci cu ochii-n ăsta. Ce-oi face, cine știe? Așa staț și la servici? N-am pomenit așa ceva!”, apoi se ducea la mama și îi zicea: „Fata asta ne zâce nouă că scrie, da’ io mă uitai la ea și nu prea scria… stătea așa…”. Deci nu prea am scris, am stat așa, mai mult. :))

Cum ai ales subiectul cărții tale, prima ta carte dintr-un lung șir, cum speră lumea? Adică despre ce e cartea asta și mai ales pentru cine a fost ea scrisă?

Nu știu ce să zic cu șirul… L-am ales greu, deși îmi era foarte la îndemână. A fost revelația unei seri. O seară din multele noastre seri în care Mario îmi tot cerea să-i povestesc de când „sunt mică”. O vreme, l-am tot corectat – „de când eram mică”. Pentru el nu conta, el voia povestea, nu-l interesa concordanța timpurilor. Așa a apărut ideea cărții: să îmbin dialogurile lui cu poveștile de când „sunt mică”, pe care i le spuneam în fiecare seară. Mi-a luat mult să ajung la forma asta, dar, în momentul în care am știut cum vreau să fie, a mers destul de ușor. Greul a venit din retrăirea copilăriei, pe măsură ce scriam. Când îi povesteam lui toate lucrurile acesta nu era același impact, în schimb, când am început să le scriu… mi-a fost destul de greu.

Ce a zis fiul tău când l-ai anunțat că vei scrie o carte? Și mai ales ce a zis când a aflat că vorbele lui vor fi în cartea asta?

Mă tot întreba când o scriu: „mâine?” S-a bucurat, a fost foarte încântat de idee și era mai nerăbdător ca mine. Sunt multe vorbe pe care nu și le mai amintește pentru că era prea micuț. Avem o arhivă destul de bogată cu filmulețe cu el vorbind vrute și nevrute și se amuză acum, când se vede. Îi place să mai și vorbească „bebelușit”. Îl amuză teribil că atunci zicea „ninos” pentru „frumos”.

Cineva dintre prietenii tăi spunea, de curând, că „Eu n-am furiș…” e o carte grea, dacă o citești la nivel profund. Adică cum?

Aici e ca în bancul cu „prealabil”, cu cel care trebuia să-și ia medicamentele după ce se spăla în prealabil: „Domnu’ doctor, și dacă n-am prealabil, pot să mă spăl în lighean?” Așa e și cu nivelul acesta profund. „Cheie psihanalitică”, spunea Delia, prietena mea care a spus că e o carte grea. Da, e și grea, depinde doar ce butoane ai și cât de active mai sunt ele. Depinde foarte mult de fundația pe care suntem construiți. Spuneam mai devreme că, scrise, aceste lucruri au avut alt efect asupra mea. Am înțeles mult mai multe lucruri atunci când le-am pus pe hârtie, când m-am oprit asupra lor să aleg cuvintele potrivite, când am privit toate întâmplările din copilărie prin ochii adultului care sunt acum și le-am trecut prin filtrul meu de părinte.

E și mult umor în cartea asta, umor care face din tine și din Mario două personaje foarte mișto. E asta o treabă olteneasca sau n-are legătură? 🙂

E foarte posibil, deși nu aș targeta umorul pe Oltenia. Este, mai degrabă, pasiunea românească de a face haz de necaz. Daaar, Mario este un copil foarte amuzant. Eu îl întreb destul de des cum de reușește să fie așa. E permanent vesel, gata să facă o farsă, să spună o glumă, să zică ceva. Noi râdem foarte mult împreună, la fel cum și plângem împreună. E mult umor în Mario și e foarte greu să nu râzi cu el. Știi filmele alea care circulă pe Facebook cu oameni care încep să râdă în metrou de la râsul unei persoane? Asta e pasiunea lui! De două ori i-a ieșit și lui: să facă un vagon întreg să râdă în hohote.

Ce ți-ai dorit de la cartea ta și ce ți s-a întâmplat odată cu apariția ei?

Nici nu mi-am revenit prea bine după apariția ei. 🙂 Pot să-ți spun, în schimb, ce mi s-a întâmplat după ce am scris-o. Am mai spus asta și o mai spun și acum, dar nu am știut-o la început – a fost vindecătoare pentru mine.

Mi-am dorit mult să iasă bine și pentru asta trebuie să mulțumesc tuturor oamenilor care au lucrat în acest proiect. Aș vrea să mulțumesc în special lui Nini, Tuan Nini, ca a făcut ilustrațiile acelea fabuloase. Mare parte din emoția și din puterea de vindecare a cărții, cel puțin în ceea ce mă privește pe mine, stă în minunățiile care au ieșit din mâinile talentate ale lui Nini.

Nini, Mario și Vivi, la lansarea cărții

Ce va face fericiți pe voi doi, pe tine și  Mario?

Orice. De la Mario am învățat să găsesc și eu fericirea în orice. Sună clișeistic, dar dacă suntem atenți, cea mai importantă lecție de fericire o primim de la copii. Ei știu cu adevărat să se bucure de tot ceea ce le oferă viața lor, cea pe care noi, de la înălțimea noastră de adulți, o vedem uneori poate neînsemnată, poate neserioasă. Mereu avem tendința să zicem: „Hai, lasă-mă cu prostiile tale, am treabă!”. Mergeam pe stradă acum ceva timp, eram obosiți după o zi plină, și Mario, care se tot plângea că îl dor picioarele, a inventat un joc: își înfășura o frunză pe deget, care era un „virus” și eu trebuia să tai virusul cu unghia și să-l salvez. A început cu un fir de iarbă, cu o frunzuliță, cu una un pic mai mare și a continuat cu frunze de dud pe toate degetele – pe care nu le-am mai putut rupe cu unghia. „Sunt atacaaaat, mă distrug virușii! Ajutor, mama mea!”, apoi a început să bipăie din ce în ce mai des, timp în care eu mă luptam să tai frunzele și să-l salvez. Bip, bip, bip, bip, până la biiiiiiiiiiiip și s-a terminat. Apoi a râs de mine că nu mi-am salvat copilul de viruși și m-a tachinat până la culcare: „Bine că a fost un joc, că altfel acum nu mai eram aici, tu nu m-ai fi salvat”.

Fericirea stă în momentele astea, în frunze, în pietre, furnici, fluturi și fire de iarbă, dar și în prezența noastră. Ne face fericiți și timpul petrecut împreună, dar și cel în care suntem separați. Ne place să stăm și să ne gâdilăm, mângâiem – „moșmondim”, cum zicem noi –, să jucăm un joc sau să gătim, dar ne face bine și timpul separat, care vine la pachet cu multe lucruri de povestit atunci când ne reunim.

Crezi ca Mario va scrie mai bine decât tine? 🙂

Sper să facă orice mai bine decât mine. Nu există ceva ce cred că va face sau că ar trebui să facă. Îmi doresc să facă ce vrea el, ce-l face pe el fericit și îmi doresc și mai mult să știe ce-l face fericit, să se cunoască. Eu doar îl iau așa cum e. Îl descopăr în fiecare zi și mă bucur de el și împreună cu el.

 

 

Mario: „Am vrut să fie pe toate cărțile o parte din iubirea mea”

 

De ce a scris mama ta o carte?

Pentru amintiri… să-și aducă aminte ce făcea ea și să nu uite ce ziceam eu.

Cine crezi ca trebuie să citească această carte?

Noi și alte familii.

La ce ne ajută să citim cărți?

Să râdem, să plângem, să stăm împreună când citim și să aflăm chestii interesante.

Ce au zis prietenii tăi când au aflat despre cartea asta?

Au fost uimiți. Unii mi-au zis că o s-o citească, unii au citit-o deja și mi-au zis că le-a plăcut și… cam atât.

Ce înseamnă inima cu care ai semnat pe cărțile mamei, la lansare?

Înseamnă iubire și am vrut să fie pe toate cărțile o parte din iubirea mea.

Crezi depre tine că ești un băiat amuzant și simpatic?

Ție cum ți se pare?

Ai de gând să scrii și tu cărți? Despre ce?

La rândul vieții mele, nu cred că o să scriu cărți, dar se poate să și scriu povești, pentru că îmi plac poveștile.

 

 

Fotografii: Alexandra Dincă prin bunăvoința lui Vivi

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *