Binele trebuie și povestit

Binele doar îl faci, nu te și lauzi cu el, căci atunci l-ai făcut degeaba. Am auzit de multe ori vorbele astea, le știu de când eram mică, mi-au fost chiar și spuse, când m-am făcut mare. Dar eu nu cred că e așa. Acum nu mai cred. Ba din contră, cred că în lumea în care trăim e important ca binele să fie povestit. Cât mai mult, cât mai des.

 

Îmi asum că nu toată lumea simte așa, ar fi și culmea să simțim la fel; îmi asum și că pe unii îi deranjează propovăduirea faptelor bune, dar sper că a aflat toată lumea că există butoane de unfollow, unfriend și, la nevoie, dacă cumva binele ajunge la TV, telecomandă; îmi asum și că faptele bune povestite sunt trecute la lauda de sine, asta să fie singura mea problemă. Dar când știu câtă nevoie e de acest bine și de oameni care să îl facă zilnic, îmi pasă prea puțin de cele de mai sus.

 

Așa că voi continua să scriu despre micile fapte bune pe care le fac oamenii din jur, știuți sau neștiuți, dar și despre cele pe care le fac eu și ai mei. Voi scrie despre bine, cu un singur gând în minte: dacă, dintre toți cei la care ajunge mesajul, unul singur este atins, emoționat și inspirat să facă un mic gest frumos, o aproape neînsemnată faptă bună, atunci n-a fost în zadar. Sau poate că te simți inspirat, dar nu poți – nu ai cum – să faci o faptă bună. Dar dacă dai mai departe mesajul, poate ai un prieten care fix în acest moment al vieții lui simte nevoia sa întindă o mână, un umăr sau o bancnotă.

 

Da, poate că lauda faptelor bune nu e acceptată de religii, poate. Dar cred că a da binele din mână în mână, pentru a construi un lanț nesfârșit de fapte bune, este mai presus de orice doctrină religioasă. E datoria noastră, ca Oameni ce suntem, nu numai să facem, dar și să povestim binele din lume.

 

PS: Un bine frumos de care am citit de curând: Doamna Ioana are 73 de ani, 5 copii, 10 nepoți și vine voluntar la un spital din București ca să aibă grijă de bebelușii abandonați

Be happy & nice,
Oana