Cui i-e frică de eșec? Eu, prima!

Am încurcat o comandă zilele trecute: în loc de o lumânare cu parfum de liliac, i-am trimis persoanei respective una cu vanilie, iar celei care trebuia să primească lumânarea cu vanilie – pe cea cu liliac. Nu s-a supărat nimeni până la Dumnezeu, încurcătura nu a fost colosală, problema s-a rezolvat repede și toată lumea a fost mulțumită. Toată lumea mai puțin eu.

Acum două zile, copilul cel mare nu a vrut să stea la îmbrăcat, așa că pregătirea pentru grădiniță a durat aproape două ore, în loc de 20 de minute. Lui i-a trecut repede, s-a urcat în mașină și până la grădiniță a uitat. Eu însă mi-a mai pus o bilă neagră, căci ce fel de mamă sunt dacă nu reușesc să îmbrac copilul și să îl trimit la timp la grădiniță.

Cât am fost mică, de câte ori luam 10, mă gândeam că oricum nu-i mare lucru, au mai luat și alții, așa că mă bucuram puțin spre deloc. Când luam notă mai mică, 9, de exemplu, care, în fapt, e doar puțin mai mică, mi se parea că s-a terminat lumea.

Anul trecut, am participat la o competiție pentru antreprenori. Am ajuns în semifinală, m-am pregătit temeinic și pe bune, cu business plan și tot ce trebuie, inclusiv o săptămână de emoții și nesomn înainte, însă am ratat finala. Mai întâi am plâns, apoi m-am pus pe treabă mai departe.

 

Mereu am avut talentul ăsta de a face o catastrofă dintr-un mic eșec. Din orice. Sau aproape orice. Deși cu o frecvență mai redusă decât alădată, și acum mi se pare că puteam să fac mai bine, mai frumos, mai perfect (sic!). Știu că nu e OK, lucrez la mine să îmi corectez acest obicei prost, dar e foarte greu, după ce 30 de ani nu am știut să privesc jumătatea plină.

Eu sunt așa: dacă vin o sută de oameni și-mi spun că am făcut ceva bine, iar persoana cu numărul 101 vine și-mi spune că n-am făcut bine deloc, eu, ce să vezi, doar cu asta rămân în cap. Cumva, aprecierea celor 100, deși sunt mai mulți, doh! :), pălește în fața lipsei de apreciere din partea unei singure persoane. Și-apoi stau și-mi bat capul ce am greșit, cum era mai bine, de ce nu am reușit să fac mai bine, cum să fac altfel ca să fie super bine data viitoare.

 

Îmi tot spune Ligia, care mi-e o prietenă dragă (și care e psihoterapeut 🙂 ), că e foarte important să învăț să văd călătoria, să mă bucur de ea, să învăț din ea și mai ales să fiu recunoscătoare. Simplu de zis, îi răspund aproape mereu. Dacă ai ști câte călătorii am amânat sau am abandonat, iar la unele nici nu m-am înscris, de teamă că nu voi fi pe podium.” Și Ligia râde și-mi spune că am încă timp să exersez și să învăț să mă bucur de tot, să iau și binele și răul și să culeg din fiecare ce e de învățat (sau ce am eu nevoie să învăț), căci sigur vine fiecare cu lecția lui.

Știu că teama de eșec nu aduce nimic bun, știu că numai dacă nu faci nu greșești, știu că a renunța la ceva doar fiindcă sunt șanse să ieși pe locul 2, 3, 9 e o prostie – știu toate astea și tot mi-e greu. Dar mi-am promis că anul acesta voi lucra mai mult cu mine în povestea asta. Pentru că la fel de bine știu că orice lucru nou te conduce spre oameni noi, emoții noi, tu însuți nou și altfel.

 

Dacă aveți povești despre cum v-a fost vreodată teamă de eșec, aici sunt și le ascult. Sau poate aveți ponturi legate de cum să faci să treci mai ușor peste un eșec, tot aici sunt. 🙂

 

Be happy & nice, 
Oana

Foto: arhiva personală, imagine din bucătărie, unde sunt un mare eșec de cele mai multe ori. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!