Evident că pot

– Mama, nu pot.

– Ba da, poți, hai să mai încercăm o dată. Dacă nu poți, sunt aici și te ajut.

Poate (să facă ce dorea în acel moment – să urce pe scaun, să desfacă un dop de sticlă etc.) și apoi se bucură ca și cum ar fi mutat un munte:

– Mamaaa, pot! Mama, pot!

Despre asta este totul. Să înveți că, atunci când crezi că nu poți, cu susținere și, la nevoie, cu puțin ajutor, POȚI. Iar asta înveți încă de când nici nu știi bine să vorbești.

 

***

Am scris asta (eu și David, 2 ani și 3 luni la momentul dialogului) pe Facebook și mi-a rămas în minte câteva zile bune toată povestea. Povestea lui Eu pot/ nu pot.

Sunt un om care a crezut dintotdeauna despre el că poate face tot ceea ce își propune. Oricât ar fi de greu, de aproape imposibil, de îngrozitor în ochii celorlalți, de n-ai-cum-să-reușești așa ceva, am știut că, dacă mi-am propus să pot, am făcut tot posibilul să se întâmple.

Am muncit mult pentru tot ceea ce am obținut, nu mi-a căzut niciodată nimic din pom, nici măcar un măr, și nu am fugit niciodată de zilele lucrătoare (ba chiar am sacrificat uneori și weekenduri pentru a face ce trebuie, când cred eu că trebuie).

Mereu am crezut despre mine că sunt în stare să mut munții, dacă chiar trebuie să o fac, și la muncă, și acasă. Habar nu am de unde vine asta, e înăuntrul meu de când mă știu, dintotdeauna sau poate chiar mai de dinainte. Bănuiesc că e ceva moștenire genetică să dau totul pentru oamenii de lângă mine, cei alături de care m-am regăsit la un moment dat de-a lungul vieții mele, să dau totul și pentru joburile pe care le-am avut, proiectele în care m-am implicat. Eu nu știu să fac lucrurile pe jumătate, nici nu vreau să învăț să o fac (deși mă mai enervez și eu, căci uneori mă confrunt cu situații când oamenii sau joburile sau proiectele nu merită toată dedicarea mea). Dar asta sunt și mă accept: sunt om din plămada ori la bal, ori la spital, nu pot să joc la categoria lasă, că merge și așa. 🙂

Nu știu unde în copilăria mea mi s-a insuflat încrederea asta absolută în ce pot să fac. La școală sigur nu. Deși am avut mereu profesori foarte buni, nici măcar unul nu a avut grijă, de mine sau de colegii mei, din punctul acesta de vedere: să ne spună că, dacă vrem și dacă muncim, putem obține ce ne dorim. Nu țin minte ca, mică fiind, ai mei să îmi fi spus: poți, ia mai încearcă, sigur poți. Poate mi-au arătat asta prin ceea ce făceau, dar să îmi spună așa, vorbele astea, tu poți, nu cred că s-a întâmplat când eram copil.

Îmi aduc aminte însă un dialog, cu tata, din vara în care mă pregăteam să dau la facultate. Când m-am înscris eu, în 2003, erau 14 candidați pentru un loc la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității din București. Când l-am anunțat pe tata despre chestia asta, poate încercând să justific un eventual eșec, mi-a zis așa:

Un loc este pentru tine, trebuie să muncești pentru el, și sigur poți să îl ocupi.

Când am intrat în examen, la proba scrisă, un singur gând am avut, în fața amfiteatrului plin-ochi: un loc este pentru mine, am muncit pentru el și îl voi avea. Evident că aveam, undeva într-un colț de suflet, și puterea de a trece peste un eșec. Dar nu m-am gândit la asta, nici spre colțul acela de inimă nu am privit. Știam că pot.

Și am putut. Intrarea la facultate, o facultate cu admitere dificilă, a fost pentru mine primul mare succes al vieții de adult în devenire. Au urmat apoi și multe altele, nici măcar unul primit de pomană, gratis, degeaba. De exemplu, ca să ajung să lucrez la ziarul pe care îl citea tata, Evenimentul zilei, l-am fugărit (la propriu) cu CV-ul în mână pe unul dintre profesorii mei din facultate vreo două luni. 🙂

 

Astăzi știu despre mine, mai mult decât oricând, că pot. Evident că pot. Și chiar dacă uneori mi se pare că nu aș putea, mereu găsesc în mine forța de a încerca imposibilul. Ai mei, mama, tata, surori, frate – toți cred despre mine că sunt în stare să fac o mulțime de lucruri greu de îndeplinit. Uneori mă împovărează încrederea pe care o au ei în mine, dar mă și bucură.

Bucuria cea mai mare a vieții mele este că am alături, zi de zi, un om care, încă din prima clipă în care a intrat în viața mea, a crezut că pot. Iar acum, de câte ori David îmi spune Mami poate, deja știu că stau în casă cu doi oameni care sunt convinși că pot. Iar asta mă face nu numai să nu mă dau bătută, niciodată, prea ușor, ci mai ales să fiu conștientă de faptul că putem aproape totul mai ales când sunt lângă noi oameni care ne dau curajul să credem asta. Oameni care sunt acolo nu numai să ne încurajeze, ci, la nevoie, să ne ajute să putem face ce ne propunem.

De aia zic că e important ca oamenii mici să învețe, dinainte să vorbească bine, că e esențial să aibă încredere în ei. Și, totodată, să știe că nu sunt singuri. Niciodată, niciodată.

 

Be happy & nice,
Oana

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!