(7) Ce Citim. Idei de lectură de la Jamilla Azazi

Cred în oameni și în recomandările de lectură pe care mi le fac ei. Cu foarte puține excepții, n-am avut niciodată de pierdut în povestea asta, așa că m-am gândit că n-ar fi rău să adun aici recomandările de lectură ale unor oameni faini pe care îi știu – va fi o agendă mereu actualizată de lectură pentru mine și pentru cine mai dorește.

 

De acum înainte, deci, în fiecare săptămână, va exista pe Happytude un top 5 recomandări de carte de la câte cineva. Sper să vă placă și să vă inspire la lecturi cu miez.

 

Săptămâna asta, idei minunate de lectură de la Jamilla Azazi, căreia îi mulțumesc pentru cum a povestit cărțile ei preferate.

Jamilla:

Eu sunt o uitucă, genul ăla care poate viziona un film vechi la fiecare şase luni, privindu-l ca pe unul complet nou. Genul ăla care nu reţine nume de cărţi, autori sau versurile cântecelor. Am totuşi la îndemână cinci titluri despre care pot să povestesc oricui, oricând, cu bucurie. Mai greu însă cu recenziile. Mă feresc să pun eticheta asta pe părerile pe care le am despre artă în general – cu un „de ce?” simplu: nu sunt în măsură să pun calificative pe materiale atât de subiective şi de uşor de influenţat doar de o stare de moment.

Îţi las mai jos titlurile pe care nu le-am uitat. Cinci cărţi atât de bune pentru mine, că au rămas cu tot cu nume şi autor – poate şi momentul citirii le-a fost prielnic, poate a depins de conjuctură, mai ales că nu citesc niciodată recenzii, nu cer recomandări (deşi le citesc dacă le găsesc la îndemână), nu cumpăr niciodată online, nu citesc niciodată electronic. Pentru mine, alesul cărţilor e o poveste, un timp al meu şi o joacă în care nu văd sensul unui efort de echipă. Merg în librării, niciodată pe grabă, răsfoiesc – tot timpul de la dreapta la stânga –, miros, ating, simt şi plec acasă doar cu acele cărți care mă conving cel mai tare. Nu ştiu dacă sunt musai Top cinci cărţi citite, dar cu siguranţă le recomand oricând ca cinci cărţi de citit.

 

Where the women are kings/ Acolo unde femeile sunt regi, de Christie Watson

Mi-a plăcut încă de la copertă. Este un material despre femeie, maternitate, copilărie, Nigeria, religii, conflicte, drame, traume parodiate cu atenţie printr-un umor fin strecurat printre rândurile prea pline, care altfel te-ar sufocă de emoţie. Este o carte despre trăire, despre iubire necondiţionată (şi vai!, cât îmi place acest cuvânt, „necondiţionat”), despre dor, despre educaţie şi mai ales despre lipsa ei. Despre abuzuri, despre Bătrân (a se citi Allah sau Dumnezeu, sau cum îi este la îndemână cititorului să-l numească), despre speranţă, despre trădare şi frică, mai ales frică. Despre tainele vieţii şi ale morţii.

„- Nu sunt un băiat bun, strigă Elijah. Sunt un băiat rău. Sunt plin de răutate (…)

– Îmi pare rău că simţi aşa, Elijah. Tu eşti un băiat bun. Nu există niciun pic de răutate în tine. Doar durere.”

O carte în care Watson ne indică locurile în care femeile sunt regi… dar pe care o să te las să le descoperi singură.

 

Born to run / Născuţi pentru a alerga, de Christopher McDougall

Ah, ce bucurie de carte mi-a mai fost! Cartea asta am răsfoit-o mai întâi pe raftul unor prieteni, apoi am aşteptat cu greu venirea dimineţii şi am fugit să o cumpăr.

Născuţi pentru a alerga este o carte atât de utilă şi de faină! Să nu te temi că o să te trimită instant să îţi cumperi pantofi de alergare şi o să începi să dai ture în jurul casei, în pas alergător. Ba din contra! O să-ţi explice pe îndelete de ce nu ai nevoie de ei.

McDougall te introduce în fabuloasă lume a tribului Tarahumara – tribul ascuns, ultra-alergătorii, tribul oamenilor născuţi pentru a alerga (ocazie cu care îţi spun că n-am niciun dubiu că după ce vei fi citit cartea, te vei apucă să scotoceşti netul căutând – şi pe bună dreptate – istoria acestui trib).

Cartea te aruncă destul de abrupt în canionul Cooper din Mexic, te trece prin povestea tribului, îţi arată cursa „pe care lumea nu a văzut-o niciodată”, îţi descrie simplitatea şi îţi anulează toate ideile despre nevoile pe care crezi că le ai. Te ajută să înţelegi de cât de puţin ai nevoie pentru performanţe uimitoare şi o viaţă decentă, dar sănătoasă. Înveţi din ea că nu tot ce zboară se mănâncă şi că, iată, nu ai nevoie de prea mult, de brand sau de eforturi pentru a reuşi – dorinţa şi motivaţia fiind suficiente. Cartea este plină de atâtea lecţii că le-am pierdut şirul, tot în ea se dezmint mituri pe care ni le-am asumat toţi cu titlu de „alfel nu se poate”.

… nu-ţi dau detalii. meriţi să o citeşti singură. 🙂

 

Şoseaua Căţelu 42, de Alina Nedelea

O autobiografie care descrie în stil colocvial şi direct viaţă copilei, adolescentei şi tinerei (care poate fi oricare alta) atât în vremea comunismului, cât şi după. O carte menită (spune autoarea) să te facă să râzi – poate-ţi şi iese –, dar care pe mine m-a smuls din zona de confort în care eram bine aşezată şi m-a aruncat în trecut, într-o copilărie, adolescenţă şi tinereţe în care eram convinsă că totul mi se cuvine. Tonul ironic, dar mai ales autoironic cu care Alina descrie şirul de momente trăite nu face decât să accentueze sensibilitatea-i şi naturaleţea cu care a ales să ia totul aşa cum vine, fără planuri măreţe, şi să le descurce pe rând, până apar altele noi, fără să-i lase timp să respire vreun pic liniştea de dinainte sau de după furtună.

Am citit cartea dintr-o bucată, ca mai pe toate celelalte. M-a emoţionat puternic şi m-a făcut să privesc în urmă, realizând că nimic nu mi se cuvenea pentru că eram Jamilla şi că tot ce am primit eu în plus a primit ea (sau alta) în minus. O carte care m-a enervat pentru că am refuzat să cred că nu o să ajung şi la partea în care o să râd în hohote sau că măcar o să zâmbesc o dată, măcar la o pagină, la un cuvânt…

Şoseaua Căţelu 42 rămâne pentru mine o carte importantă, poate prima care m-a amprentat atât de tare, punându-mi o oglindă mare în faţă, în locul ferestrei prin care eram obişnuită să văd lumea.

 

Blindness / Eseu despre orbire, de Jose Saramago

… ce carte! Saramago nu e un autor de citit cu gură plină. Nici măcar cu un snack din când în când. Are un stil de scriere care te ameţeşte puţin până te prinzi că nu e o poveste, ci că citeşti ditai dialogul, dar replicile sunt separate doar de virgulă, în aceeaşi frază aparent interminabilă.

Blindness este o carte din care poţi să îţi aminteşti liniştit toate personajele pentru simplul fapt că autorul nu foloseşte nume. Nu e nevoie să faci eforturi să îţi aminteşti cine era „Ion”, pentru că el este de la început şi până la sfârşit „primul orb”. Este o carte dură. Ai nevoie de ceva stomac să o parcurgi. Este, pe de altă parte, o carte care abundă de filozofii ce îţi vor da de gândit – unele ţi se vor potrivi întru iluminare, altele te vor enerva şi vei dori să le treci rapid cu vederea (ce ironic! să le treci cu vederea).

„Scriitorul e că oricare alt om, nu poate să ştie totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe şi să-şi imagineze, Într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veţi putea după aceea să scrieţi o carte, O scriu, Cum, doar sunteţi orb, Şi orbii pot să scrie, Vreţi să spuneţi că aţi apucat să învăţaţi alfabetul Braille, Nu cunosc alfabetul Braille, Cum scrieţi, atunci, întrebă primul orb, O să vă arăt.”

Deşi mi-a plăcut foarte mult, am decis să fac o pauză între ea şi următoarea carte scrisă de acelaşi autor.

 

Perfume: The story of a murderer/ Parfumul, de Patrick Suskind

… încerc să-mi găsesc cuvintele ca să vorbesc despre carte fără să dau detalii şi îmi dau seama că este o provocare mai mare decât mă aşteptăm.

Este de o monstruozitate genială. Este genul ăla de scriere phiso- (aş vrea să-i pun o completare, dar nu o găsesc) care te pătrunde până în oase, care te face să vezi, să simţi şi să miroşi fiecare detaliu. Este o carte despre om şi mai ales despre ce poate face el când nu ia în calcul consecinţele, când nu are teamă, ci doar un scop precis.

Parfumul este un tur de forţă atât în concepţie, cât şi în execuţie. Este un mixt aproape perfect (oare îmi este permis să spun asta?) de crimă şi erotism.

Este o poveste dezgustătoare care nu te va lasă să o abandonezi până la final, care te va face să înjuri sau să te chirceşti la fiecare frază aşternută în paginile-i.

Fără să fie o teorie confirmată de autor, criticii vremii spuneau despre carte că ar fi fost inspirată din viaţă lui Manuel Blanco Romasanta (psihopatul care a ucis copii şi femei pentru a le extrage grăsimea, din care ulterior făcea săpun). Douăzeci de milioane de cărţi vândute şi menţinerea timp de șapte ani în topul celor mai bune cărţi – asta cred că spune mai multe decât aş putea spune eu despre cartea asta.

 

În încheiere… nu împrumut niciodată cărţi. Nu cer şi mai ales nu dau cărţi cu împrumut. Cumpăr, citesc, decid ce rămâne şi ce pleacă. Mi-am dezvoltat o tehnică specială în ţinutul cărţii, astfel încât să pară tot timpul nouă, neatinsă. Câteodată le schimb atunci când editurile scot şi ediţii princeps, cartonate, de colecţie… mă chircesc când văd pete de mâncare pe cărţi, pagini îndoite sau notiţe mâzgălite pe ele. Nu dau cărţi cu împrumut, dar le dăruiesc adesea.

 

 

Foto: Jamilla Azazi