Am un plan: să înceapă să-mi placă mai mult de mine

Mi-au rămas, dintr-un film văzut recent, vorbele astea (parafrazez, căci nu am notat): cât suntem mici, ne place de noi, ne pupăm în oglindă, ne simțim frumoase și în stare de orice. Apoi, ceva se întâmplă, colegii de la școală ne spun că suntem grase/ slabe/ avem nasul mare sau urechile nu-știu-cum și, fiindcă de multe ori nu e nimeni care să ne ajute să nu punem la suflet, începem să credem că e așa, că modul în care arată corpul nostru, nasul, urechile, orice e la vedere, contează cel mai mult pe lume. Că suntem ceea ce se vede cu ochiul liber și atât. Ne pierdem încrederea în noi cu fiecare vorbă greșită care ni se adresează și fiecare alinare care lipsește; și mergem apoi așa, din inerție, crezând că e bine să ne iubim puțin, din ce în ce mai puțin, foarte puțin și apoi deloc.

Sora mea mai mare, Nico, zice mereu cu voce tare: “Dar chiar sunt superbă”. Și chiar e. În primul rând, pentru că ea crede asta. Mie nu mi-a ieșit niciodată. Nici să cred, nici să spun. Dar se va întâmpla, e doar o chestiune de timp. Lucrez la asta și sunt mai hotărâtă ca niciodată să-mi fie bine cu mine, mai ales la mine în cap.

Am un plan: să înceapă să-mi placă mai mult de mine. Și planul acesta a început cu ceea ce mă ajută pe mine să mă simt bine în corpul meu: cu alergare de câteva ori pe săptămână.

Planul meu are însă și alte componente, voi povesti despre ele când mă voi simți mai în stare decât sunt azi. ❤️