Anul în care voi cere

Gata. De acum înainte voi cere. Am ajuns la 32 de ani cerând prea rar și prea puține lucruri, de la mine, de la cei din jur, de la stat, de la politicieni, de la viață. De azi înainte voi cere mai mult. Mi-a trebuit ceva timp că să învăț că doar dacă ceri ți se va da. Multa vreme am crezut ca daca stai in patratelul tau, facandu-ti treaba, cineva – de pe margine, de langa tine sau de Sus – te va observa, intr-un sfarsit, si iti va darui. Ca daca iti vei vedea de treaba, muncind cum stii tu mai bine, cineva se va sesiza din oficiu si te va rasplati pentru asta, te va aprecia. Dar nu e asa. Nu e mereu așa.

Nu ceri, nu primesti. Lectia e simpla si ar fi trebuit sa mi-o insusesc pana acum. Am intarziat cativa ani, stiu, unii ar spune chiar ca am intarziat o viata intreaga. Eu cred insa ca fiecare are timpul lui ca sa le invete pe toate, sau pe cat mai multe, asa ca nu regret ca am intarziat. Nici nu ma mai gandesc la asta. Ma voi concentra insa pe a recupera timpul pierdut si pe a schimba abordarea de acum inainte.

Mi-am propus sa cer mai des.

Sa cer de la mine, in primul rand. Sa cer sa ingaduinta fata de mine insami si sa cer sa am mai multa incredere in ceea ce stiu si ce pot. Sa cer sa fiu mai buna, chiar daca nu perfecta, si sa cer sa nu renunt pana nu bifez toate variantele. Sa cer sa imi pese mai mult de mine, in primul rand, si apoi de ceilalti. Sa cer sa reusesc mai bine si mai des.

Apoi, voi cere mai des de la cei dragi mie. Voi cere sa ma aprecieze mai mult si sa imi spuna asta, sa ma incurajeze mai mult si sa ma sustina atunci cand am nevoie. Oamenii, mai ales cei apropiati, uneori uita ca trebuie sa fie prezenti si cu vorba, nu numai cu sufletul. Trebuie sa iti spuna ca sunt acolo, ca te poti baza pe ei, ca te iubesc, ca iti duc dorul. Voi avea grija sa le amintesc asta si le voi cere ca si ei sa ma traga de maneca atunci cand eu insami uit sa le fiu aproape cu o vorba, cu un umar, cu o mangaiere.

Voi cere mai mult si mai des de la oamenii cu care lucrez sau colaborez. Nu, nimeni nu are obligatia sa isi dea seama ca tu ai un proiect bun in minte. Trebuie sa te duci in intampinarea lor, sa le spui ideea si sa le ceri sa lucrati impreuna. Daca li se va parea bun si frumos, proiectul se va intampla. Daca nu, nu. Dar asa, asteptand ca ei sa vina spre tine, iar asta sa nu se intample, poate, niciodata, sunt mari sanse sa nu afli ce colaborari se pot naste, ce proiecte pot prinde viata. Pentru prima data in viata mea, saptamana trecuta m-am dus cu o idee de proiect in intampinarea unui brand. Ideea a fost apreciata si se va concretiza. E un proiect mic, dar un succes mare, cel putin asa il simt eu. Iar asta imi da curaj pentru alte asemenea acte de curaj. 🙂

In anul ce tocmai a inceput, voi cere mai mult de la stat, cu tot ce inseamna ei, de la politicieni la institutii. Multa vreme am stat in letargie si am zis ca merge si asa. Simt, insa, ca nu mai e bine sa mearga si asa, ca ar putea merge si atfel. Iar asta, stiu ca suna a cliseu, depinde de fiecare dintre noi. Anul trecut am facut prima sesizare la Protectia Consumatorului si tot pentru prima data am scris, public, despre o nedreptate care mi s-a intamplat (nimic grav, doar o cutie de crutoane mucegaite, primite la un restaurant). Dar nu e vorba de cei 9 lei, cat au costat crutoanele, venite la pachet cu o supa, ci e vorba de un principiu – nu e in regula sa acceptam asa ceva. Punct. Am facut deci sesizare la OPC. Nu mi s-a raspuns nici pana in ziua de azi (reprezentantii restaurantului insa mi-au scris, si-au cerut scuze si au promis ca vor lua masuri), dar asta nu inseamna ca de maine incolo, cand mi se va mai intampla o nedreptate, nu voi mai reactiona. Incetul cu incetul se schimba lucrurile. Eu asa cred. Lumea se schimba daca se schimba oamenii. Uneori dureaza o vesnicie, s-ar putea sa nu ne prinda pe aici, dar asta nu inseamna ca jocul nu trebuie jucat.

Voi cere mai mult de la politicieni si, chiar daca acum nu fac asta decat scriind pe Facebook, stiu, o prostie, veti zice, maine sau cand va fi nevoie voi fi in strada. Iar asta nu e deloc o prostie (am fost in strada scandand #UnitiSalvamRosiaMontana si ieri, 4 ianuarie, fostul ministru Corina Suteu, in ultimul an de mandat, a trimis la UNESCO dosarul Rosia Montana. Nimeni nu si-a mai asumat asta pana la ea. Actul ei de curaj este o finalizare a sutelor de ore in care oamenii, hipsterii, stiti voi, au stat in strada in urma cu ceva vreme).

Este, pentru mine, anul in care voi cere, de toate, pentru mine si pentru toti. Pentru ca eu cred ca doar luand atitudine ne poate fi mai bine. In patratelul nostru si apoi in toate patratelele si, a final, in tot puzzle-ul.