Dor de mișcare și-un vis de alergare

Ultima dată am alergat în urmă cu un an, două luni și patru zile, sigur că știu, căci de aia există Facebook. 🙂 Ultima dată până azi, când m-am întors în parc nu ca să plimb copiii, ci ca să dau o tură în alergare. Tura am dat-o, dar nu pot să fiu chiar mândră de modul în care a decurs revenirea. E greu să-ți intri în ritm după o pauză așa de lungă de la mișcare.

 

Și la a doua sarcină, ca și la prima, am avut interzis la mișcare de orice fel (puteam merge la înot, dacă știam cum să-l practic 🙂 ), așa că am folosit pantofii sport doar în ținute casual. Asta vine ca o justificare, în caz că a văzut cineva azi, pe la prânz, o tipă cu bluză roșie și veste neagră, târându-se în jurul lacului din IOR, acuzând amețeli și dureri în partea dreaptă – să știți că eu eram, mai mult moartă decât vie. Aș fi abandonat demersul după primele 3 minute dacă nu știam că mă așteaptă, la capăt, omul care crede mai mult în mine decât cred eu însămi. Deci n-am abandonat, dar nici bine nu mi-a fost. Nu mi-a fost bine, dar la final am fost fericită că n-am abandonat. Nu știu cum să explic asta, pot doar să sper că ați trăit-o pe pielea voastră și cunoașteți sentimentul – aveți senzația că nu sunteți în stare, trageți de voi și mai puteți un pic, iar la capăt sunteți mândre că nu ați abandonat. 🙂

 

După ce l-am născut pe David, revenirea la mișcare și intrarea în ritmul cel bun mi-au luat vreo două săptămâni. Acum, habar n-am de ce, cred că va fi mai mult de atât. După două luni de alergări în ritm susținut, îmi plăcea teribil cum mă vedeam în oglindă. Și fix asta îmi doresc să mi se întâmple în primăvară.

 

În toamna dinainte de iarna în care am aflat că sunt însărcinată cu al doilea copil, cu bebe Cristian, îmi pusesem în minte să alerg un semimaraton. Tocmai alergasem, în septembrie, 10 km la proba de ștafetă, într-un timp foarte bun pentru cineva care nu se antrena constant. Și-am zis că merit și eu un semimaraton, îl și merit, îl și pot face. Numai că planurile erau desenate altfel pentru mine, așa că în mai 2017 eram destul de gravidă, iar în octombrie 2017 abia născusem, de o lună.

 

Și acum vine întrebarea: dar ce-ar fi dacă aș încerca eu să alerg un semimaraton în primăvara asta? Oare aș putea duce la final 20 de km și mai bine? Nu, sigur nu pot, am făcut o pauză prea mare, n-am cum să intru în ritm așa cum trebuie, sau poate da, dacă mă țin de treabă, trebuie să pot, îmi doresc de prea multă vreme. Cam asta umblă în mintea mea de când m-am întors din parc gâfâind.

 

Dar dorul de mișcare pe care am început, de azi, să mi-l potolesc, îmi dă semne că se poate. Pregătirea, alergarea în ritm constant, după un program online (am mai folosit asta, Eugen se ocupă să-mi facă orarul 🙂 ), mă va ajuta nu numai să fiu mai aproape de un vis al meu de demult, ci și să-mi refac rezervele de hormoni ai fericirii. Sportul m-a făcut mereu să mă simt bine cu mine și cu ceilalți, deci merită din plin efortul. Plus că ora aceea, în care alerg, eu cu gândurile mele, uneori cu muzica mea de alergare, e o binemeritată pauză de la ceea ce fac în mod obișnuit. Și-ar mai fi ceva: aș mai avea și eu un subiect de discuție cu oamenii din jur, care nu mă întreabă decât de copii. Chiar și când nu e cazul. 🙂

 

Nu mai e nevoie să explică rostul acestui text, nu? Scriu ca să nu abandonez.

Dacă aveți sfaturi pentru o mai bună reintrare în ritm, aici sunt, vă ascult. Vă mulțumesc anticipat, ne vedem la start! 🙂

 

 

Be happy & nice, 
Oana