Oameni și Oameni

Tocmai am trimis un e-mail spre o persoană pe care o îndrăgesc, o respect și o admir, deși nu o cunosc. Am stat câteva zile cu e-mailul deschis – dacă mă fac de râs, dacă nu mă ridic la înălțimea așteptărilor, dacă sunt întrebări aiurea, dacă, dacă. Cu ocazia asta mi-am adus aminte, din nou, despre cât de tare mă intimidează, uneori, oameni pe care nu îi cunosc.

Tind să cred că avem cu toții un simț al oamenilor: ne dăm seama din prima (primul „Bună ziua”, primul telefon, prima citire, prima privire, prima întâlnire) dacă cineva ne va plăcea sau nu. Toți avem asta, doar că unii îi dau mai multă importanță, alții – mai puțină sau deloc.

 

La mine, de când mă știu, s-a verificat teoria asta: dacă nu simt de la bun început că am chimie cu un om, sigur nu ne vom intersecta prea mult (în viața profesională și în cea personală). Când am avut și cea mai mică reținere că nu suntem pe aceeași lungime de undă, nu a mers. Când am forțat – și am zis că poate mă înșel, poate nu am simțit eu ce trebuie, poate mă trădează simțul meu la oameni –, până la urmă, tot nu a mers (chiar dacă am încercat o relație de prietenie sau una de muncă), deși, pe alocuri, părea că lucrurile sunt OK. Oamenii, cred eu, funcționează pe bază de chimie și nu e nimic rău în asta. Pentru fiecare dintre noi există un alt tip de om, complementar, cu care rezonăm. Eu, de exemplu, cel mai prost funcționez când am de-a face cu falșii. De multe ori îi simt (aproape) din prima, dar le dau o șansă. Însă de fiecare dată când am făcut asta, m-am cam fript, pe românește.

 

Revenind la oamenii pe care nu îi cunosc, dar care îmi sunt dragi și mă intimidează. Am observat, în ultimul timp, că îmi aleg tare bine simpatiile via rețele sociale. În funcție de cum mi se arată omul, ce zice, ce scrie, cum scrie, îmi place sau nu. Și apoi, cu timpul, descopăr că am simțit bine: cine nu mi-a plăcut de la început (fiindcă mi-a părut că poartă o mască ce dă bine și nu e chiar pe bune) nu mi-a plăcut nici mai târziu. Iar cine mi-a plăcut de la prima intersectare s-a dovedit a fi cine credeam că este (iar în unele cazuri mi-am dat seama dând mâna, stând la cafea, vorbind cu omul respectiv). Rareori m-am înșelat la oameni în viața reală și văd că rareori mă înșel la oameni și în cea afișată pe Facebook, Instagram (cu ale lui insta stories).

 

Am în gând o listă lungă de oameni care îmi plac, dar pe care nu i-am cunoscut. Cu unii poate voi ajunge să schimb câteva vorbe, cu unii voi face, poate, interviuri, pe unii sunt șanse să nu-i văd la ochi niciodată. Tuturor însă voi avea grijă să le spun cât îi apreciez pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac. Unora pe e-mail, altora printr-un mesaj, unora pe viu, altora doar în gând. Pentru că și mie îmi spun alți oameni că mă apreciază și e chiar bine să știi că cineva te admiră fix pentru ceea ce ești, chiar dacă aura ta nu-i cea mai strălucitoare. 🙂

 

PS: Evident că am și oameni pe care nu-i plac. Nici ei pe mine. 🙂

 

Be happy & nice,

Oana

 

 

 

Foto: unsplash