Prima dată. După 3 ani, 6 luni și 3 săptămâni

S-a mai întâmplat de câteva ori în acești trei ani și jumătate, dar niciodată așa. Mereu a fost ba pe jumătate, ba la cerere, ba stâlcit, ba încurcat, ba inversat, ba într-o limbă necunoscută mie. Dar aseară a fost prima dată – clar, răspicat, duios, total din senin. Iar eu, total nepregătită pentru așa ceva, am întrebat: „Ce? Ce ai zis?”.

 

De când vine pe lume, te pregătești să fii pregătită pentru ce urmează. În fapt, oricât te-ai pregăti, nu ești gata niciodată. Și habar nu ai cum să te comporți. Adică, teoretic, știi exact cum se face. Practic, însă, te fâstâcești, te emoționezi și, până te aduni ca să și ai o reacție, ești deja topită și pe jos. Și apoi uiți întâmplarea, căci de multe ori uiți, și urmează altele, și pe tine te prinde iar nepregătită, și iar reacția nu e cea mai bună, apoi trece, vine altceva, și tot așa.

 

„Ce? Ce ai zis?” – asta am fost în stare să scot prima dată pe gură după ce l-am auzit. Nu e o noutate pentru mine însămi că nu am avut, la timp, vorbele care trebuie. Când am emoții până peste cap, cam așa fac. Îmi amintesc că, atunci când soțul meu, care nu-mi era atunci soț, m-a întrebat dacă vreau să fiu nevasta lui, eu, în loc să zic doar da și să mă bucur, am început să plâng. Cum de ce plângeam? Că nu știu să zic doar da și să mă bucur și fiindcă plâng și stric momentul și mai bine aș da timpul înapoi, ca să nu mai plâng ca proasta. În fine.

 

Venise în alergare, de pe hol în living, să-mi spună chestia asta. M-am gândit rapid: oare ce am făcut așa de special ca să merit. Îi dădusem de mâncare, dar asta fac în fiecare zi, doh. Poate o fi fost de la laptele cu fidea. Îi pregătisem cada cu apă, pentru baie cu spumă, dar nici asta nu e chiar un element de noutate, se întâmplă des. Acceptasem să întârziem culcarea cu vreo 20 de minute, căci avea de construit un parc cu loc de joacă și mașini de pompieri și două camioane cu tobogan. Îi făcusem pâine de casă – nu, nu avea cum să fie asta. Și cum să se întâmple fix în ziua în care i-am zis că-i fac biscuiți cu unt și nu am apucat? Și tocmai într-o marți în care nu m-am dus să-l iau de la grădiniță, deși și-ar fi dorit (hei, dar nu știam, data viitoare să-mi zici, da?). Probabil vrea să fie convins că-i meșteresc costum de pirat pentru petrecerea de vineri. Sau ține neapărat să mă fac să mă simt prost că nu i-am copt biscuiții vieții.

 

Nu voi ști niciodată ce a fost în mintea lui. Niciodată. E prea mic ca să-mi dea explicațiile pe care le visez. Niște explicații de care, de fapt, nici nu am nevoie, dar na, așa fac oamenii mari – în loc să se bucure și gata, caută să știe exact care sunt factorii care au dus a apariția acestui lucru, care e explicția, cu punct, virgulă, ba chiar, dacă se poate, și un desen alături. De unde, de ce, pentru ce, până când, ce urmează? Atâta analizăm, că pierdem din vedere esențialul, știu.

 

Așa că renunț la explicații și mă bucur. Azi e ziua de după prima dată când mi-a spus cel mai clar „Te iubesc, mami!”. 3 ani, 6 luni și 3 săptămâni, atât a durat așteptarea.

 

De fapt, dialogul a fost așa:

– Te iubesc, mami!

– Ce??? Ce ai zis?

– Te iubesc!

– Uaaaa! Și eu te iubesc. Dar cum știi tu să-mi zici așa de frumos?

– Nu știu. Mă duc la bucătărie, la băieți.

 

*la bucătărie, erau niște băieți care reparau ceva la un robinet de la calorifer.

 

Atât. Be happy & nice, 

Oana