Cum am învățat să iubesc al doilea copil

Scriu acest text la cinci săptămâni de când am născut al doilea copil. Cred sincer că dacă l-aș fi scris în primele lui zile de viață, cu toate trăirile mele la cald, m-aș fi simțit acum foarte vinovată. Am lăsat să treacă un pic de timp peste viața mea cu doi copii, viața noastră ca familie cu patru membri. Acum, când emoțional sunt mai bine, parcă se simte altfel schimbarea aceasta. Așa că pot scrie. 🙂

Mama este mamă a patru copii, trei fete și un băiat. Niciodată, dar niciodată, nu am întrebat-o cum e să iubești patru copii. Când eram mică, nu mai știu exact câți ani aveam, cred oricum că m-a ținut povestea asta mai multă vreme, eram convinsă că mama ne iubește diferit. Apoi veneam în fața mea și-mi spuneam, ca unui om mare: „Nu are cum să vă iubească diferit, vă iubește pe toți la fel.”

Acum sunt și eu mamă. Mamă de doi. Doi băieți. Până să îl nasc pe al doilea, eram convinsă că îi voi iubi pe amândoi la fel, din prima clipă. Nu a fost așa. 🙂 Habar nu am dacă asta li se întâmplă tuturor mamelor care au mai mult de un copil, nu vreau să generalizez. Dar mie așa mi s-a întâmplat.

 

Al doilea băiat al meu a venit pe lume la fix 2 ani, 5 luni și 9 zile față de primul. Ne pregătisem pentru asta vreo nouă luni. Și tot de la începutul sarcinii l-am anunțat și pe primul băiat, David, că va avea un frate sau o soră, că el/ va face parte din familia noastră, că va locui cu noi, vom face lucruri împreună și mai ales îl vom iubi, căci va fi parte din noi și din viața noastră până când se va termina existența noatră pe acest pământ. Teoretic, toată lumea a fost pregătită. 🙂 Practic, însă, eu am fost cel mai puțin pregătită.

Când l-am luat în brațe prima dată – evident că m-am bucurat de el, că e bine, că e sănătos și are tot ce îi trebuie –, mi-au dat lacrimile și m-am gândit instant la David, cum nu sunt lângă el deja de 12 ore. Mă ardea un dor mai tare decât mi se întâmplase vreodată. Și-am plâns. Și dorul s-a transformat cumva într-o mare de emoții că David mă va iubi mai puțin acum, când aduc acasă pe cineva care va fura din timpul lui cu mine.

 

Când am ajuns acasă, la trei zile distanță, și s-au întâlnit frații (David s-a bucurat că a primit două mașini de pompieri de la fratele lui mai mic, în timp ce fratele mai mic habar n-avea pe ce lume se află), mi-au dat iar lacrimile. Dar nu de bucurie să văd că David îl mângâie curios pe Cristian, ci de teamă că nu voi reuși să armonizez ce tocmai începuse și că nu voi fi o mamă bună pentru amândoi, în egală măsură. Au urmat apoi multe ore în care, de câte ori David voia să stau cu el, să ne jucăm sau doar să-l țin în brațe, eu eram cu cel mic la piept, îl hrăneam, și deci trebuia să-l amân pe David. Am plâns de câteva ori în primele nopți privindu-i pe rând, unul în pat, altul în pătuț, zici că eram la o partidă de tenis care se prelungea. Mă duceam să-l mângâi pe primul, în amintirea nopților în care eram doar noi doi și alinturile noastre, începea să se audă, încet, celălalt, care avea nevoie de mine, dar nu putea să mă strige destul de tare. Mă uitam la David și vedeam toată fericirea noastră de până atunci și, totodată, toate clipele în care mă va striga și eu voi spune: „Stai un pic, nu pot acum!”

Primele zile – și primele nopți – m-am trezit de câteva ori, în timp ce îl țineam pe cel mic la piept, că nu pot deocamdată să iubesc acest copil așa cum simțeam că îl iubesc pe David. Cu totul. Simțeam că e ceva în neregulă cu mine (și încă simt că a fost, chiar și acum, când scriu asta). Cum adică să nu-l iubesc, dacă eu l-am făcut, l-am dorit, l-am purtat în burtă tot nouă luni, ca și pe primul? Uite că nu puteam. Îl iubeam, evident că îl iubeam, dar nu cu toată ființa mea. Iar dacă, prin absurd, cineva mă punea să aleg atunci între ei, inima mea se ducea spre unul singur, nu era capabilă să se înmulțească cu doi și să ajungă în egală măsură la fiecare.

 

Zi după zi, m-am acomodat cu ideea că gata, nu mai sunt mama unui singur copil, ci sunt mamă de doi și trebuie să mă port ca o mamă de doi. Dimineața, când pleca David la grădiniță, eu rămâneam plângând. Nu plângeam mult, căci imediat îmi ziceam vreo două, dar plângeam. Apoi se auzea omul mic din pătuț, căruia i se făcea, inevitabil, foame. Îl luam în brațe și, cât timp ce el mânca, eu îl priveam, îi vorbeam, învățam să-l iubesc. La fiecare luat în brațe începeam să îl iubesc mai mult.

 

La scurt timp, am avut o discuție cu o prietenă. Fără să știe ce mă frământă, cumva a ajuns la tema iubirii pentru al doilea copil. „Toți spun că îți iubești copilul imediat ce îl naști. Dar nu e așa. Ne iubim copiii în fiecare zi mai mult, pe parcurs ce îi descoperim și ne facem amintiri împreună cu el. Dragostea pentru copil nu vine niciodată odată cu ieșirea lui din pântec. Apoi, se zice că îți vei iubi toți copiii la fel de tare. Dar știi ce? Pe primul copil îl iubești ca pe primul copil. A fost, pentru o vreme, Unicul. E normal că toată dragostea ta și toate trăirile tale frumoase au fost canalizate doar spre el. Când vine al doilea, da, dragostea și trăirile se multiplică, dar asta nu se întâmplă peste noapte, durează o perioadă până te prinzi cum se face. ”

 

Cred că avea bebe vreo trei săptămâni când soțul meu m-a surprins privindu-l pe Cristian îndelung. „Ai început să-l privești cum îl priveai pe David. Ai început să-l iubești mai mult?” „Da, să știi că da”, atât am zis. Și-am pupat puiul de om și mi-am cerut iertare că nu am fost o mama bună din prima lui clipă în brațele mele.

 

E greu să fii mama de mai mult de un copil. Emoțional, e tare greu. Fiindcă în primele zile crezi că nu ai cum să iubești la fel de mult, enorm, infinit, și al doilea om căruia i-ai dat viață. Cel puțin așa a fost la mine. Apoi însă lucrurile se așază, începi să-ți faci ordine în inimă, la fel cum înveți să-ți faci ordine și în program (ca să ai timp și de primul, nu doar de al doilea), înveți să îți alegi cum trebuie cuvintele atunci când îi explicit celui mare de ce e nevoie să fii cu cel mic fix în acel moment în care el dorește ceva de la tine. Și, pas cu pas, zi cu zi, emoție cu emoție, înveți să îl iubești și pe al doilea.

 

Scriu acest text la cinci săptămâni de când s-a născut al doilea copil al meu. Cel mare e la grădiniță, cel mic doarme pe canapea, lângă mine, în timp ce soarele ce străbate prin geam îi alintă fața. Îl privesc minute în șir. Seamănă foarte tare cu frate-său când era mic, parcă e unul și același bebeluș. Dar eu sunt alta. Nu știu dacă mai bună, dar sigur cu o inimă mai mare. Una bună de iubit doi copii odată.

 

Be happy & nice,
Oana

Leave a Reply to Irina Schmitz(a) Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!