Cum am invatat sa-mi iubesc strungareata

De cand aveam vreo 14-15 ani, am considerat spatiul lunguiet dintre cei doi dinti mari, de sus, cel mai mare defect al meu. Daca de falcutele care-mi faceau capul sa para un balon perfect rotund am mai scapat cu diete pe baza de supa de varza sau boabe de orez, de strungareata nu m-am putut vindeca prin forte proprii. Am mostenit-o de la tatal mamei mele – pe care-l stiu doar din fotografii; barbat chipes, povesteste mama – si-am inceput sa fiu pe deplin constienta de ea intr-o zi de vara dintr-o vacanta mare. Stateam pe prispa casei bunicii dinspre tata, la Ivesti, un sat din judetul Vaslui, la umbra marului dulce, spargeam seminte  cu bunica si sora ei vitrega – mica si a dracului, cum o stia tot satul.

“Fa, da’ Oana ta (adica eu) are strunga? Ptiu, bata-te-ar!”, s-a crucit sora bunicii, mama Marioara, in timp ce eu scuipam cat colo cojile negre. Mama Marioara, o femeie maruntica, nevasta de cioban, avea dinti perfect aliniati, argintii.

“Da, fa! Samana cu bunic-su, Dumnezau sa-l ierte, barbatu’ lu’ cuscra”, i-a raspuns bunica.

“Sa stii de la mine, uite, ma-ta Marioara poa’ sa-ti spuie, femeile cu strunga sunt ralile satului. Numai eu cate stiu!”, a decretat bunica cu dintii ei marunti naturali.

Am continuat sa sparg seminte si sa se scuip cojile pe terasa din ciment. Eu n-aveam cum sa fiu una dintre ralile satului. Eu eram de la oras.

Ani de-a randul m-am temut de vorbele batranelor, dar n-am spus nimanui: ca mi-e frica de destinul scris in dinti, ca sunt convinsa ca dantura anapoda ma va face sa umblu dupa placerile lumesti mai mult decat femeile cu zambet perfect, fara umbre si spatii negre intre dinti.

Intr-o noapte de ianuarie, le-am marturisit secretul surorilor mele. In pat, asezata intre ele, cu fata in sus, le-am spus ca ma deranjeaza dintii mei imperfecti. “Esti dusa”, mi-au spus. “Bati campii”. Discutia a degenerat: dintotdeauna ai fost nemultumita, mereu ai ceva de comentat, si eu (sora mai mare) am semn la spranceana dreapta de cand am cazut in beci, si eu (sora mai mica) am dintii strambi, ba chiar i-am avut si rupti si nu m-am mai plans, nimeni nu e perfect, ce sa-i faci, asa te-a lasat Dumnezeu. Mama nu mi-a spus ca exagerez, dar cand i-am zis la telefon ca nu mi-a placut niciodata strungareata, a ramas uimita. Fusese convinsa ca sunt mandra de ea, la fel cum sunt de alunita de pe obrazul stang, mostenita de la tata.

Tot mama mi-a amintit de un episod in care strungareata a fost personaj principal pozitiv, cum il vedeam eu. Era prin 1991, inainte de Miss Boboc, cand m-a dus la singurul cabinet foto din Barlad ca sa imortalizeze momentul. Fotograful, un nene cu par carunt, pitic si cam rotofei, a fost cucerit de farmecul meu. Fotografiile din toamna aceea au stat cateva luni in vitrina lui. Stau si azi in vitrina bunicii de la Ivesti, cu care n-am mai discutat niciodata, de la momentul de sub mar, despre sindromul femeilor cu strunga. In poza dinainte de Miss (pe care eu l-am ratat in favoarea Biancai, o colega cu dinti de iepure), stau cu mana stanga bleaga sub barbie si am un trandafir din material agatat in pieptul rochitei din dantela. Rad fara sa-mi pese de dintii ca niste boabe de mazare mari si mici, aruncate la intamplare intr-o pastaie. Pe spatele fotografiei patate, cu margini dintate, e scrisul meu: Oana Botezatu, sapte ani si stirba.

In timp, am devenit tot mai constienta de strungareata mea. Intr-a IV-a, dentistul scolii mi-a spus ca sunt singura din clasa la care dintii noi cresc la fel de alandala ca cei vechi. El mi-a explicat ca strungareata – sau diastema interincisiva, doh – poate disparea natural doar pana pe la zece ani. Dupa acest prag, singura varianta de „vindecare” ramane implantul. Se poate incerca si cu un aparat dentar. Insa ai mei nu s-au gandit niciodata la aparat sau la alte solutii salvatoare, covinsi ca departarea dintre dinti nu poate fi vreodata o problema pentru mine. Adevarat, nici eu nu le-am cerut sa ma scape de strungareta, asa ca am ramas cu ea acolo unde o pusese Dumnezeu.

Pe la 10-11 ani, o priveam dimineata de dimineata in oglinda din baie. Uneori, o astupam cu guma de mestecat. Sprijinita cu limba de dintii de sus, guma cu gust de pepene ma facea sa arat ca celelalte fete cu care jucam elasticul. Cand nu reuseam cu limba, luam guma intre degete, o modelam ca pe plastilina si-o lipeam unde trebuia, ca sa am dantura perfecta.

Pentru o vreme, in gimnaziu, am acceptat-o mai usor. Era atuul meu la concursurile de scuipat. In pauzele dintre ore, cand mergeam cu baietii din clasa in holul principal, la bara de unde-i scuipam in cap pe profi, ieseam mai mereu pe locul unu, pentru ca tinteam cu o precizie de invidiat. N-am vorbit niciodata serios despre defectul meu, pana la inceputul lui 2010, cand am intrebat mai multi prieteni ce parere ar avea daca mi-as acoperi strungareata. Au ras. Apoi a zis ca sunt nebuna. Şi mi-au mai spus ca sunt funny si frumoasa si asa, cu chestia asta care ma face speciala, care imi vine bine, la fel de bine ca alunita mare de pe pometele stang.

Cu gandul la fotografia facuta in copilarie la Barlad, am rugat un amic sa ma prelucreze in Photoshop, folosind niste poze recente, facute in redactia unde lucram. Intr-una radeam in hohote, lasand la vedere spatiul lunguiet dintre incisivii superiori. In cateva minute, dentistul virtual mi-a latit dintii din imagine. Aveam acum o varianta inainte si una dupa si ma uitam cand la una, cand la alta, asteptand sa vad marea schimbare. N-o zaream. Zambetul meu era acelasi. Ba chiar mi se parea ca nu eram eu cea cu dintii lipiti. Ce asteptam de ani buni se dovedea a fi o amagire. Imi placea mai mult Oana inainte.

Din ziua aceea, am inceput sa caut curioasa femei care-si poarta cu placere strungareata. Pana acum, am descoperit o chelnerita care lucreaza intr-un pub pe Lipscani, o regizoare de teatru cu care m-am imprietenit de curand, o realizatoare TV care face emisiuni de cultura nocturne, o PR-ista nascuta si crescuta, ca si mine, in Barlad, care are spatiul de doua ori mai mare decat al meu, dar si-l etaleaza fara sfiala. In plus, incerc sa ma inspir din firescul Georgiei Jagger si al Vanessei Paradis.

 

Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent.