Diana are abonament pe toate liniile

Diana Popescu e tipa aia care trage cu urechea la ce vorbești tu în autobuz/ tramvai/ troleu și apoi ne zice și nouă. Pentru cine a ratat postările din social media sau frânturile de discuții publicate pe B365.ro, se lansează azi cartea Viața are abonament pe toate liniile. Povești, în mers, din București. Se poate citi oriunde, chiar și pe liniile STB.

Am rugat-o pe Diana să îmi spună cum s-a ajuns aici, vedeți mai jos.

Cartea Dianei o puteți cumpăra de pe site-ul editurii ZYX Books, care s-a gândit că e o idee bună să mai și râdem. Iar dacă aveți vreme diseară, sunteți ateptați la lansare. Intrarea este liberă, nu vă cere nimeni biletul sau abonamentul. Aveți pe Facebook – cum altfel? – toate detalii despre lansare.



Știrea nu e că lansezi o carte, ci că lansezi o carte datorită faptului că mergi cu STB. Cum s-a ajuns aici?

Diana: Haha, s-a ajuns printr-o foarte simpatică succesiune de întâmplări. Mai întâi de toate, mi s-a părut firesc să împart cu prietenii mei electronici (comunitatea din Facebook) întâmplările, oamenii și emoțiile de care am parte când merg cu transportul în comun. După o vreme, m-a sunat Anamaria Lembrău, redactorul-șef de la B365.ro, care mi-a propus o rubrică permanentă pe site. Apoi a venit un telefon de la  Alexandra Rusu, director editorial la ZYX Books, de a transforma totul în carte. Și iată-ne aici. (Bine, colaborarea cu ea e o delicioasă “recidivă”, fiindcă am lucrat împreună și la precedenta mea carte, “Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite”).

Deci cine mai merge cu autobuzul, afară de tine? Cine îți sunt personajele și cum te aleg ele pe tine?

Cu autobuzul, tramvaiul, troleibuzul merge, vorba aia, “toată lumea”. O lume pe care o ador: colorată, zgomotoasă, foarte dispusă să vorbească despre ea, ultraamuzantă cel mai adesea, de-a dreptul înduioșătoare uneori. Chiar dacă traseele STB sunt aceleași, lumea asta în mișcare e mereu alta, mereu în stare să te surprindă și să te cucerească. Sau să te enerveze la culme, dar și asta e o situație care merită povestită. :-))

De câți ani ai abonament la STB și de câți ani ai început să tragi cu urechea în autobuz?

Abonamentul meu datează de pe vremea liceului (deci din preistorie), iar trasul cu urechea în autobuz e consecința firească a curiozității mele maladive. Sunt un copil deghizat în adult și, chiar dacă nu întreb mereu “De ce?”, ca atunci când aveam toți 3-4 ani, fac mereu ochii mari când în jurul meu se întâmplă ceva. O fi și-un pui de defect profesional, dacă ne gândim că sunt jurnalist de amar de vreme… Toți factorii ăștia și-au făcut eficient treaba.

Încerc să-mi imaginez cum faci: urci în autobuz, îți cauți personajele, te dai mai aproape de ele, asculți, ții minte? Sau asculți și notezi în telefon? Aici e dilema mea. Te oprești între stații ca să notezi și salvezi notițele? Sau scrii în timp real, plecând de la premisa că nu se uită nimeni în telefonul tău? Cum se întâmplă, totuși, întregul procesul?

După ani întregi în care am învățat că nu există drum plicticos prin București, mă urc relaxată: imposibil să nu se întâmple ceva interesant. Exclus ca într-un autobuz întreg să nu existe un personaj memorabil. Nu-i caut, ei se vor arăta negreșit. Și, în momentul în care protagonistul sau protagoniștii dau semne că încep “reprezentația”, sunt acolo, gata să înregistrez mental ce se petrece. Sau să iau, live, notițe în telefon. Ba chiar – mi s-a întâmplat doar în 3 cazuri – să înregistrez discuția. Am fost “nevoită” să fac asta fiindcă eroul poveștii vorbea enorm, la un tempo amețitor, și-ar fi fost imposibil să rețin tot, chiar și cu antrenamentul meu de om care a luat, în toți anii de presă, mii de interviuri.

Ce faci când trebuie să cobori și dialogul e prea interesant ca să îl abandonezi? Mai mergi o stație?

Îmi permit prea rar luxul de a mă abate de la traseu. Și, până la urmă, dacă aș merge o stație sau două în plus, pentru a asculta mai departe o poveste, ar fi ca și cum aș trișa. Povestea mi s-a “cuvenit” doar până în punctul x, acolo se termină pentru mine. Ca la un film cu final deschis. Un mister care continuă să călătorească, departe de ochii și urechile mele. E drept, continuă să umble și în propriul meu cap, fiindcă mă gândesc în continuare la el.

Am pățit, acum vreo 10 ani, ceva încântător: la un moment dat, un tânăr din autobuz a scos din rucsac un caiet și un snop de creioane, a ales unul și a început să-mi schițeze portretul. A trebuit să cobor la următoarea stație. I-am cerut scuze în gând. 🙂

Când ai aflat că ai putea scrie pentru oameni – alți oameni decât tine – poveștile astea? Cum a fost? A fost un moment de AHA sau pur și simplu s-a întâmplat?

Nu mi-am pus niciodată problema în termeni de “a putea”: am făcut-o și gata. E ca atunci când afli ceva interesant și-ți suni un prieten, să-i povestești tărășenia. E drept că nu-mi cunosc decât într-o minusculă măsură prietenii din social media, dar ei merită să fie părtași la aceste live performance-uri la care am eu privilegiul să fiu martor. Probabil și fiindcă sunt un om care vorbește enorm, atunci când nu pot face asta, compensez în scris. :-))

Ce crezi că ar zice oamenii despre care ai scris despre cartea ta? Ce ți-ar plăcea să zică?

Mi-ar plăcea să se recunoască în texte. Sau să-și “identifice” cunoscuții. De fapt, mi s-a și întâmplat, deja: cineva mi-a scris, într-un comentariu la o postare, că doamna despre care am scris îi e colegă, iar cățelul din brațele doamnei – o vedetă în grupul lor.

Scriu întotdeauna cât se poate de “accurate”, nu inventez lucruri. Totuși, când descriu situații delicate, încerc să nu fiu foarte precisă în detaliile despre protagoniști, e un gest de politețe cu care sunt datoare.

Se spune că lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum par și mă gândesc că uneori așa și este. Ce este de fapt această nouă carte a ta? Că sigur nu e doar o înșiruire de mici dialoguri furate din autobuz, troleibuz și tramvai. E mai mult decât atât, dar ce, din punctul tău de vedere? Un jurnal, o radiografie?

E un jurnal în mers. Sau o “cronică de teatru”. Fiindcă acest București în mișcare îți oferă nenumărate reprezentații unice, cu actori anonimi, pe care nu de puține ori mi-aș dori să-i aplaud. Dar, cum așa ceva ar fi ușor nefiresc, în autobuz sau în tramvai, mă mulțumesc să relatez acest festival al tragicomediei, încercând să-i păstrez cât mai mult din nuanțe, din sentimente, din energie și din farmec. Recomand entuziast drumurile cu transportul în comun: nu e cel mai comod, cel mai punctual, cel mai “user friendly”. Dar experiența asta, chiar dacă nu ți-o treci în cont zilnic, cum fac eu, e de neratat.

Recunosc, eu sunt #fandemic al acestor dialoguri din STB, le citesc și de multe ori râd citindu-le pe Facebook. Ce urmează după carte? Tricouri, sacoșe, stickere de lipit pe laptop sau poate chiar niște etichete de lumânări? ☺

Mulțumesc tare pentru apreciere! Mi se pare că râsul e esențial într-o viață de om. Avem prea des tendința de a ne lua foarte în serios și uităm să vedem partea amuzantă a lucrurilor. Asta îmi propun, de regulă, inclusiv cu “rapoartele” STB: să împart râsul cu cei care le citesc.

Cât despre ce urmează după carte, suntem în epoca merchandise-ului, deci pregătim tot soiul de surprize în sensul ăsta. Promit solemn să dau de veste când apar. Până atunci, nu uitați: viața are abonament pe toate liniile și profită din plin de asta.

Jurnalist cultural de cursă lungă, Diana Popescu a lucrat la cotidianele Adevărul și Gândul și a fost, vreme de 7 ani, producătorul emisiunii DIGICULT de la Digi24. Moderează podcastul CRONICARI DIGITALI din 2020, an în care a publicat și prima carte de literatură pentru copii: „Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite”. Lista ei scurtă de priorități include bătutul lumii în lung și-n lat, arhitectura, arta modernă și gastronomia.

„Nu vă lăsați păcăliți: niciunul dintre autobuzele, troleibuzele ori tramvaiele care circulă prin București nu e doar un autobuz, un troleibuz sau un tramvai. Parcul auto al STB e, de fapt, o colecție de teatre neconvenționale, mereu în mișcare. Fiecare mijloc de transport circulă prin oraș echipat cu propria lui scenă atipică, pe care actori încă anonimi participă la un festival al tragicomediei. Sunt o mare consumatoare de teatru, în toate formele lui, deci nu mi-aș putea refuza deliciile acestor reprezentații. Drumurile zilnice alături de protagoniști și spectatori necunoscuți sunt o <<plăcere vinovată>>, utilă și cât se poate de instructivă. Nu doar că ajung unde am nevoie, dar fac și un exercițiu necesar oricăruia dintre noi: o ieșire din bulă, un plonjon în realitatea uneori crudă, alteori de-o blândețe înduioșătoare. Mi s-a părut nedrept să țin doar pentru mine toate întâmplările, dialogurile, glumele, tristețile, îndoielile, tandrețile la care asist, în <<peregrinările>> mele bucureștene. Fiindcă ele merită o scenă mai mare și-un public numeros. Ba, uneori, chiar aplauze. Așa se face c-a apărut această carte: un jurnal mobil, un <<buletin de București>> agitat și colorat ca orașul însuși. O dare de seamă plină de furie, entuziasm, resemnare, delicatețe, vorbe de duh și absurd antologic. Un maraton savuros de râsu’-plânsu’ căruia vă invit să-i fiți martori. Și, de ce nu, participanți.” Diana Popescu


Fotografii: Dani Ioniță, Alex Domnișoru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!