Doar Felicia și nimic mai puțin

Felicia Simion e fotografă, artistă, scriitoare, femeie, mamă. Dar uneori Felicia Simion nu e nici fotografă, nici artistă, nici scriitoare, nici femeie, nici mamă. E doar Felicia. O gură de aer proaspăt, de sensibilitate, de talent, de bun-simț. Un om pe care vrei pe care vrei să îl admiri și de care vrei să te bucuri.

O urmăresc pe Felicia de ceva vreme și mă bucur de ea. E acolo o naturalețe care nu mai poate deveni virală în vremurile în care trăim. Dar apoi, mă gândesc, bunul-simț nu au fost niciodată viral, așa că-i bine cum e.

Aceasta este prima parte dintr-o invitație la a o descoperi pe Felicia.
Urmează, ne-am promis, partea a doua, pe îndelete, cât de curând.

Am vrut să încep cu detalii despre Postpartum, cartea pe care o lansezi curând (joi, 26 septembrie), dar apoi am văzut o imagine mai la zi, cu muralul Homage to Brâncuși (în București, zona Grădina Icoanei). Cum a ajuns arta ta pe perete? Care e povestea acestui drum și a acestei fotografii?

Acum câteva luni, cei de la POINT Art Hub au venit cu un gând – acela de a înlocui vechiul mural, de altfel extrem de iubit, cu una dintre lucrările mele, și anume „Homage to Brâncuși”. Peste vară, s-au așezat toate la locul lor și iată cum, într-un week-end din septembrie, muralul a prins viață, prin mâinile iscusite ale celor de la Sweet Damage Crew.

„Homage to Brâncuși” este un colaj pe care l-am realizat în 2022 și care a căpătat popularitate în urma unei simple publicări pe Instagram. La un moment dat, țin minte că mă întâlneam cu oameni care cunoșteau fotografia (unii dintre ei o aveau ca fundal pe ecranul telefonului) și mă întrebau: „tu ești fata cu poza cu coloana?”.
Imaginea mi-a răsărit în minte într-o dimineață, când căutam ceva în arhivă și am dat de niște fotografii de la vechiul studio, pe care i le făcusem Olgăi Vintaniuc. Olga avea o coadă împletită frumos și m-a dus imediat cu gândul la Coloana Infinitului. Mi-am adus aminte că aveam câteva imagini cu Coloana de la Târgu Jiu, făcute cu telefonul în urmă cu vreo cinci ani și m-am apucat de treabă. Într-o oră, colajul era gata.

La un moment dat, ai schimbat numele paginii tale de instagram in @doarfelicia. Cine este @doarfelicia? Să zicem că e cineva în fața ta care nu te știe.

Sunt o reflexie a ceea ce ești tu, nu sunt nici artistă, nici fotografă, nici scriitoare, sunt un pic din fiecare, atâta cât să nu-mi îngreuneze identitatea. Atâta cât să pot să merg desculță.

Cât de greu, anevoios și dureros a fost drumul tău de devenire ca artist?

Nu știu cât de greu, dar lung a fost și încă este. M-am apucat de fotografie la 13 ani și de atunci am tot mers pe drumul ăsta, asumându-mi o cale care nu-i nici ușoară, nici comodă, dar e în acord ființial cu mine însămi. Dacă privesc în urmă, pare că s-au întâmplat foarte multe lucruri minunate – așa și este, doar că, zic eu, ar merita menționate și cele ce nu s-au întâmplat; miile de mail-uri, mesaje, telefoane, colaborări, aplicații, concursuri, uși la care am bătut și nu s-au deschis, care rămân suspendate în eterul acestui drum.

De ceva vreme, am vazut pe instagram, unde în altă parte, te-ai mutat la sat. Cum s-a schimbat existența ta, a familiei tale, ce ți-a adus bun și ce AHA-uri ai avut de când te-ai mutat?

Mai degrabă decât „aha”-uri cred că au fost și sunt „oho”-uri 😊. Ce să zic, momentan ducem o existență hibridă, între sat și oraș, între munte și câmpie, între cer și pământ. De șapte luni tranziționăm către rural și asta ne ține vii, poate mai vii ca niciodată. Am scris în câteva rânduri despre „epifaniile” vieții la țară, și nu sunt puține deloc. Cel mai mare bun care a reieșit din asta se rezumă la faptul că nu suntem singuri acolo. Că, de unde ne temeam de izolare, ne-am regăsit într-o mare deschidere – de oameni, de natură, de copilărie.

Cum a schimbat mutarea asta felul tău de a face arta?

În primul rând, cred că mi-am permis să mă joc mult mai mult decât o făceam înainte. Asta și pentru că am fost și sunt aproape în permanență înconjurată de copii. Aurora (fiica Feliciei – n.r.) are acum prieteni, prieteni adevărați cu care se vede constant, iar mie, recunosc, îmi place tare mult să mă transpun într-un copil, venind mereu cu tot felul de idei năstrușnice – hai să construim un ceas, hai să facem kintsugi, hai să ridicăm un cort, hai să încropim săpunuri. Cred că arta e ceva mult mai larg decât consideram înainte, e (și) o stare care te înalță din mundan. Și nu mai pun presiune pe mine să fiu „artistă”, să „produc”, să „creez”. Am și șansa unei personalități avide de cunoaștere și cu multe (prea multe) idei. Așa că nu mă lasă inima să nu mă exprim, fie prin imagine, fie prin cuvânt.

Si acum sa ajungem si la carte. Ai scris o carte. De ce?

Încă nu știu de ce – vezi tu, Oana, nu am cum să prevăd unde va duce, la cine va ajunge, cum va influența ceva sau pe cineva această carte. Când vine vorba de rosturi și de răspunsuri la „de ce”-uri, cel mai bine e să aștept să treacă un timp, doi, trei.
Așa a fost și cu depresia. Puteam să mă întreb la nesfârșit „de ce” – și chiar o făceam – dar nimic nu-mi oferea răspunsul așteptat. Și chiar dacă l-aș fi avut atunci, nu ar fi contat prea tare. Poate că această carte e un răspuns la „de ce”-ul acelei suferințe. Dar nici asta nu pot ști cu certitudine.

Cum ai ajuns să îți pui suferința și povestea de după nașterea Aurorei într-o carte? Și pe cine crezi că ajuta?

Într-o toamnă, acum doi ani, a venit o propunere către mine. Alexandra Rusu, editoarea cărții „Postpartum”, mi-a propus să scriu. Ne știam din online, unde, anterior, publicasem proiectul fotografic „Postpartum”, în care împărtășisem o frântură din povestea mea. Și de acolo a început totul.

Nu mă gândesc la cartea asta ca la o carte-salvatoare, vindecătoare ș.a.m.d. Nu mi-am propus acest lucru. Sper doar să atingă oamenii, să iasă din propriile pagini și să mângâie (deși, la început, s-ar putea să zdruncine). Iar dacă va ajuta pe cineva într-un fel sau altul, cu atât mai puternic rostul ei.

Ti-a fost greu, ușor sau cum să scrii această carte?

A fost, într-un fel, firesc. Scrierea manuscrisului a curs, asta pentru că aveam totul deja în minte. Era nevoie doar de un impuls ca să scot din mine ceea ce nu fusese spus, ci doar trăit.

Când nu ai scris la carte, ai scris versuri. E o bucurie să citesc gandurile tale și la fel ca mine sigur simt și altii, îi văd și când îți comentează. Când ai început să simți lumea în versuri și cum se petrece scrisul lor?

Îți mulțumesc.
S-a întâmplat în vara anului trecut, când am lăsat deoparte aparatul foto timp de vreo trei săptămâni, obosită, într-un fel, de atâta imagine. Și pentru că am o dorință (nevoie?) inerentă de a mă exprima, m-am apucat să scriu. Și-am scris. Am scris de atunci peste 150 de – să le numesc „poezii”? – și încă scriu, ca un exercițiu spontan de autocunoaștere. Scriu oriunde, oricând, pe telefon sau pe laptop, în mers, în metrou, la cafenea, la țară, în pat. E organic și asta mă eliberează.

Care sunt fericirile tale?

Să pot să închei ziua într-o curte, să dârdâi, să facem focul, să miroasă a pâine caldă când mă trezesc, să beau cafeaua printre pisici și câini, să citesc fără să fiu întreruptă, să privesc un om față în față, să ascult liturghia fără foșnete și îmbulzeală, să miroasă a conifere, să vopsesc gardul, să râd cu gura largă, să aud, în sfârșit, liniștea.

Îți este bine în lume, ți-ai găsit locul? Ți se potrivește lumea asta, ca artist? Dar ca om?

Sincer, da, m-am tot gândit și altă variantă nu prea am 😊. Mă regăsesc cel mai tare acolo unde e libertate, iar, ca artist, (încă) te mai bucuri de ea, chiar dacă e cu bâjbâială, pe alocuri.


LANSARE DE CARTE

Felicia Simion își lansează cartea Postpartum, joi, 28 septembrie, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Alături de Alexandra Rusu, de la ZYX Books (editura la care a apărut cartea Feliciei), și invitați precum Oana Sandu, Carmen Lidia Vidu și Vlad Stroescu, Felicia invită la un dialog prin care speră că se vor croi, la rândul lor, alte conversații, și tot așa, până când vulnerabilitatea nu va mai fi un bau-bau și, în loc să arătăm cu degetul înspre celălalt, îi vom întinde, mai degrabă, o mână.
Cartea scrisă de Felicia este o poveste adevărată despre depresia postnatală și aurora de la capătul tunelului.

Ni se spune că maternitatea ,,trebuie” să însemne grijă neobosită și fericire fără limite. Dar dacă o mamă simte exact contrariul? Și dacă acea mamă ești chiar tu? Accese de plâns, frica paralizantă că nu ești o mamă bună, neputința de a te conecta cu bebelușul. Când aceste simptome durează mai mult de câteva săptămâni, poate fi vorba despre depresie postnatală – o problemă de sănătate mintală ce necesită sprijin din partea familiei și ajutor specializat.

O carte uneori dureroasă, alteori amuzantă, mereu înduioșătoare, ,,Postpartum” descrie călătoria unei mame către fiica ei și către ea însăși. Fără să ezite sau să cosmetizeze ceea ce a trăit, autoarea ne conduce în universul maternității așa cum nu l-am mai văzut până acum, trecând prin sarcină, naștere, teribila perioadă a depresiei și ieșirea la lumină. Ca întotdeauna, firul roșu e iubirea, care ocrotește și salvează.

Puteți comanda cartea de AICI.

Evenimentul de lansare are toate detaliile AICI.

DOAR FELICIA

FELICIA SIMION este artistă vizuală și fotografă liber profesionistă, în căutare constantă de noi moduri de exprimare. În 2016 a absolvit Universitatea Națională de Arte din București, secția Fotografie și video, iar în 2018 a terminat masteratul de Etnologie, antropologie culturală și folclor la Universitatea din București.

Ca fotografă, viziunea ei se situează undeva la granița fină dintre realitate și ficțiune, glisând cu ușurință între ele. În ultimii ani, Felicia a explorat teme ca familia, identitatea, corpul feminin, dinamica tradiției sau depresia postpartum (25 de portrete și povești).

Fotografiile sale sunt apreciate internațional, ilustrând coperte de carte ale unor autori celebri (Margaret Atwood, Mo Yan, Sophie Avon, Paulo Coelho), concepte fashion pentru designeri români, albume muzicale, dar și articole din publicații precum The New York Times, Der Spiegel, The Pulitzer Center Blog, Il Post, LensCulture, National Geographic.

Fotografii: Felicia Simion, arhiva personală