Ioana Moldovan, fotojurnalist: „Cel mai frumos lucru la Invictus? Puterea de a te ridica din nou, chiar dacă simți că ești la pământ”

Ioana Moldovan a petrecut ultima jumătate din an alături de o mână de oameni care, dacă i-am întâlni măcar o dată, ne-ar face să ne fie rușine de marile probleme mici care ne mănâncă zilele. Și n-ar fi nevoie, pentru asta, ca oamenii în cauză să ne spună vreun cuvânt. Ar fi de ajuns să le știm povestea și să le privim ochii.

Ioana Moldovan, fotojurnalist, și-a petrecut șase luni din anul 2017, din aprilie până la începutul lunii octombrie, documentând viața oamenilor Invictus, militari răniţi ca urmare a misiunilor în teatrele de operaţii sau în ţară. Recent întoarsă de la Toronto, unde a participat, alături de echipa României la Jocurile Invictus 2017, Ioana mi-a răspuns la câteva întrebări despre cel mai recent proiect al său, Invictus, și ce a învățat de la oamenii pe care i-a fotografiat.

 

Am citit la tine pe Facebook că sunt câteva luni de când ești alături de oamenii din Invictus. Care e povestea ta cu ei? Când ați făcut cunoștință, când ai intrat în lumea lor și mai ales de ce?

Totul a început când m-a invitat Anca Grădinaru la un interviu, la Europa FM. Spre sfârșitul emisiunii, m-a întrebat despre proiectele viitoare și i-am povestit despre o idee pe care o aveam, un subiect din sport. După emisiune, stând de vorbă, mi-a vorbit despre Invictus. Soțul ei, Laurențiu Șerban, era unul dintre membrii echipei. Am știut din prima secundă că vreau să documentez povestea lor. În martie am fost la un eveniment de prezentare a lotului, iar din aprilie am început lucrul intens. Am petrecut ultimele șase luni aproape zi de zi cu ei.

De ce? Pur și simplu am simțit că este o poveste care nu numai că merită, dar trebuie spusă. Nu fugitiv, ci în profunzime. Asta am ales să fac și mă bucur că am făcut-o. A fost o jumătate de an cu totul specială.

 

De curând ai prezentat publicului bucureștean două dintre proiectele tale. Unul e deja cunoscut, cel cu doctorul de la țară, celălalt e foarte proaspăt – Invictus. Vorbește-mi, te rog, despre fiecare în parte.

Da, am fost la Bucharest Photofest 2017 ca să vorbesc despre proiectele mele de durată mai lungă. Am prezentat povestea doamnei doctor Floarea Ciupitu, medic de familie într-o comună din sud-vestul României de peste 30 de ani. Am vrut să documentez ce înseamnă să fii doctor la țară, care sunt problemele și provocările cu care se confruntă acești medici și să subliniez nevoia ca statul român să găsească voința și mijloacele prin care să asigure accesul la servicii de sănătate pentru cele 10 milioane de oameni din mediul rural. Voiam să atrag atenția asupra problemelor din sistem, dar am vrut să o fac cu un exemplu pozitiv. În ciuda tuturor neajunsurilor, sunt medici care își fac meseria cu pasiune și dedicare. Pentru ei, nu e doar o meserie, ci o chemare. (povestea o puteți descoperi pe site-ul The New York Times, aici)

Tot la Bucharest Photofest 2017 am prezentat fotografii din proiectul Invictus, pe care tocmai l-am încheiat și care a devenit proiectul meu de suflet. Am arătat pregătirea militarilor răniți români pentru prima lor participare la Jocurile Invictus, care au avut loc la sfârșitul lunii septembrie, în Toronto.

 

Ai fost în Canada cu echipa. Cum a fost experiența de acolo?

Cred că a fost cea mai emoționantă competiție, dacă e să îi spunem competiție, la care am asistat vreodată. Și, ca să fiu sinceră, te lasă efectiv fără cuvinte. Să vezi atâta forță, atâta voință și poftă de viață la oameni cu dizabilități sau cu probleme medicale severe este absolut uluitor. Cred că Jocurile Invictus sunt o lecție de viață pentru fiecare dintre noi.

Cât despre cele unsprezece zile petrecute acolo, eu și extensia mea, aparatul foto, ne-am învârtit încontinuu pe lângă concurenții români, de la disciplină la disciplină, de la o probă la alta. Au fost niște zile intense, încărcate cu emoții și oboseală, niște zile de care mă bucur teribil că am avut șansa să le trăiesc și să le documentez.

 

Care sunt momentele pe care nu le vei uita niciodată?

În Canada am stat doar unsprezece zile, alături de ei – peste șase luni. Momente de neuitat au fost de-a lungul întregii perioade. Zâmbesc când îmi aduc aminte de momentul în care am urcat în autocarul lor pentru prima dată și le-am zis „Bună, sunt Ioana, până la sfârșitul proiectului nu mai scăpați de mine”. Îmi amintesc cu drag că tortul lui Ionuț Butoi, de ziua de naștere, era cu Invictus și cum mi-au dat lacrimile când Laurențiu Șerban a câștigat prima medalie. Și nu sunt momentele mărețe cele care rămân cu tine, ci tocmai acelea care pentru restul pot părea nesemnificative, dar, de fapt, dau farmec vieții de zi cu zi. Sunt glumele din timpul antrenamentelor, gesturile de sprijin sau dovezile de prietenie pe care le-am văzut între ei, sunt emoțiile și trăirile pe care le-am văzut pe chipurile lor. Cu astea rămân.

 

Care sunt poveștile pe care le-ai aflat în ultimele șase luni, cât ai documentat acest proiect? Știu că ar fi nedrept să vorbești doar despre o parte dintre personaje, dar mă gândesc că niște experiențe au fost mai frapante decât altele. Sau nu?

Mi-e greu să ierarhizez sau să aleg o poveste. Toți oamenii aceștia au trecut prin încercări grele, prin momente extrem de dureroase, dar au răzbit. Eugen Pătru a învățat să meargă din nou la 24 de ani. Dumitru Paraschiva și-a revenit după o comă de aproape două luni. Bogdan Dragomir a pierdut doi camarazi în incidentul în care a fost la rândul său grav rănit. Destui au pierdut un membru sau o bucată din corpul lor, alții trăiesc cu schije sau într-un un scaun cu rotile. Ca să nu mai vorbim de gânduri, vise sau amintiri neplăcute.

Dar povestea care contează – și e valabilă pentru toți – este că au găsit voința să treacă peste și, mai mult decât atât, au găsit forța și curajul să înceapă sau să reînceapă o viață sportivă.

 

Când petreci mult timp cu personajele tale, ca jurnalist sau fotograf, ajungi să te simți aproape de ele, să le iubești, să fie parte din viața ta și tu din a lor. Am văzut că ai participat și la nunta unuia dintre personaje, și la ziua altuia. Cât de ușor sau de greu ți-a fost să te apropii de oamenii aceștia, comparativ cu alte personaje, cum s-a întâmplat această apropiere și cum a evoluat ea?
Mi se pare firesc să te apropii de oameni când petreci zi de zi cu ei, pe o perioadă îndelungată. Ei se deschid în fața ta și ajungi și tu să te deschizi în fața lor. Încrederea se clădește în timp și este imposibil dacă nu dai și tu, ca fotojurnalist, ceva din tine. Încrederea stabilită între mine și cei a căror poveste vreau să o spun este unul dintre cele mai importante lucruri.

La sfârșitul acestor șase luni, pot să zic că pe mulți dintre oamenii aceștia îi consider prieteni și mi-au devenit foarte, foarte dragi. Și îmi va fi dor de ei. Dar plănuiesc să îi mai văd când încep din nou pregătirile pentru Invictus Games 2018.

Chiar acum, în timp ce îți răspundeam la întrebări, m-a sunat domnul General Lupan, „tăticuțul” cum îi spun băieții de la atletism pe care i-a antrenat nu doar cu dedicare, ci cu dragoste părintească. Voia să-mi povestească despre o surpriză frumoasă pe care i-a făcut-o familia. Faptul că s-a gândit și la mine m-a impresionat și m-a bucurat până la lacrimi.

 

Ce ai învățat de la oamenii Invictus cât timp ai stat alături de ei? Cele mai importante lecții.

Cred că cel mai frumos lucru pe care mi l-au inspirat este puterea de a trece peste greutățile vieții, de a te ridica din nou, chiar dacă ai ajuns sau doar te simți la pământ. Cred că oricine ar sta măcar puțin timp în preajma fiecăruia dintre ei ar avea o lecție de învățat.

Mai e una, pe care mi-o servesc cam toate subiectele pe care le abordez: că trebuie să te bucuri de ceea ce ai, să nu te plângi aiurea de toate nimicurile, să nu te lași înfrânt și, nu în ultimul rând, să faci ceea ce iubești să faci.

 

Ce urmează să se întâmple cu fotografiile din ultimele luni? Care e finalitatea proiectului?

O parte din fotografii au fost deja publicate de ESPN, în Statele Unite (puteți citi povestea aici), lucru care mi-a adus o deosebită bucurie. Nu numai personală, ci și una legată de faptul că am reușit să arăt și în afara țării puterea și voința militarilor români.

Întregul proiect însă se va închega într-o carte foto, pe care sper să reușesc să o lansez la începutul lunii decembrie. De ce atunci? Pentru că mi-aș dori să îi am lângă mine, la lansare, pe cât mai mulți dintre membrii echipei Invictus România și încerc astfel să leg evenimentul de lansare a cărții mele de venirea lor în București pentru defilarea de ziua națională. Mulți dintre ei nu locuiesc în Capitală și nu vreau să îi mai pun pe drumuri aiurea. Sper să mă încadrez în timp.

 

Ce îți place cel mai mult la proiectele tale documentate pe parcursul a câteva luni?

Cel mai mult mă bucur de oamenii pe care îi cunosc, de faptul că se nasc relații care, mai ales în cazul proiectelor de lungă durată, rămân și după încheierea acestora.

 

Cum alegi poveștile pe care vrei să le spui oamenilor?

Nu am un mecanism anume. Știu că trebuie să mă pasioneze personal subiectul, să relaționez într-o anumită măsură cu el. Nu e niciodată de ajuns considerentul că ar prinde la public și nu îmi fac niciodată calculele așa. Nu este vorba despre audiență, ci despre oameni ale căror povești merită sau trebuie spuse, despre lucruri sau evenimente pe care nu avem voie să le ignorăm. Cum a fost când am auzit de Invictus. Mi s-au aprins beculețele instantaneu și mi-am zis că trebuie să spun mai departe povestea acestor militari răniți, așa cum pot eu mai bine. Iar asta înseamnă să petrec cât mai mult timp documentând subiectul.

 

Ce îți dorești cel mai tare să ți se întâmple, din punct de vedere profesional?

Ce îmi doresc cel mai mult este să reușesc în continuare să mă dedic în totalitate fotojurnalismului, să continui să fac proiecte personale de lungă durată, să fiu cât mai mult timp pe teren, printre oameni. Și îmi doresc să îmi permit să fac toate astea.

 

Pentru cine nu te știe deloc, cine ești și ce vrei de la tine și de la lume?

Pentru cine nu mă cunoaște deloc, nu cred că trebuie să știe altceva decât că iubesc să spun poveștile oamenilor în fotografii. Fotojurnalismul este ce am mai de preț pe lumea asta. Restul informațiilor sunt de prisos.

 

***

INVICTUS ROMÂNIA

România a fost reprezentată Invictus Games Toronto – 2017 (23-30 septembrie) de 15 sportivi, militari răniţi ca urmare a misiunilor în teatrele de operaţii sau în ţară, la şapte discipline sportive: tir cu arcul, atletism, înot, ridicări de greutăţi, canotaj în sală la simulator, volei din şezut, ciclism, potrivit Europa FM. Concurenții au fost însoțiți la Toronto de ceilalți militari răniți din lotul Invictus România, de staff-ul tehnic, familie și prieteni.

Prima medalie a echipei României a fost câştigată de maiorul Laurenţiu Şerban – bronzul la proba de 1.500 de metri. Căpitanul lotului Invictus România, maiorul Șerban, a fost rănit în Afganistan în 2006.

Locotenentul Ciprian Iriciuc, rănit în anul 2015 în Afganistan, a obţinut medalia de bronz la proba de canotaj în sală.

Echipa României (Ionuţ Butoi, Dorin Petruţ şi Nicuşor-Augustin Pegulescu) a câştigat medalia de aur în finala de tir cu arcul, compound. Ionuţ Butoi a abţinut și medalia de argint în finala de tir cu arcul, compound.

Ionuţ Butoi a fost rănit în anul 2008, în Afganistan. Nicușor-Augustin Pegulescu a fost rănit în anul 2009 în Afganistan. Dorin Petruţ a fost rănit în anul 2007, în Irak.

 

Pe oamenii puternici de la Invictus îi puteți urmări pe Facebook, aici, sau pe siteul Invictus România, aici.  

 

 

 

 

Fotografii: Ioana Moldovan, pe care o puteți descoperi – și chiar vă invit să o faceți – și pe site-ul ei, aici: ioanamoldovan.com

Fotografie Ioana și echipa Invictus: Gabriel Ion