mămaia Paraschiva

Am tras perdeaua de la geam, ca să vadă afară cum fulguie în zi de Crăciun. A zâmbit: “Lasă, Oană, că nu mai vede mămaia, lasă. Dar ce bine că ai venit, Oană!”. Nici nu avea ce să mai vadă, abia de se distingeau fulgii prin geam. Anul trecut nu a mai fost iarnă ca altădată.
Altădată, când eu eram cam cum sunt băieții mei acum, erau troieni până la brâu. Dar așa, prin iernile și troienile alea, ne înfofolea în baticul ei negru de lână, ne lua în brațe, uneori, picioarele ne atârnau până la genunchii ei, și ne căra câțiva kilometri până la dispensar. Pe jos. Nu se plângea niciodată și nu zicea decât atât: “Hai, stai cu mămaia, hai că acu’ ajungem”. Odată, m-a dus la dispensar cu febră 39. Îi era frică de febra la copii, căci avusese copii morți de bebeluși.
În ultimii ani, cam ca-ntotdeauna, mă întreba mai întâi și mai întâi: “Ce mai e la București?” Ce să fie, nimic special, răspunsul meu sec și standard.
Și-apoi îmi povestea, încă o dată, cum m-a dus ea pe mine la București, cu trenul. “Aveai un palton roșu, cu cănafi. Am plecat cu autobuzul, am ajuns la tren, apoi mergeam așa, prin Gara de Nord, Doamne, ce balamuc mai era și pe acolo; și-apoi am luat metroul ăla pe sub pământ și-am ajuns în Militari.
Dar cum am ajuns noi la București, întrebam mereu? “Ei, am auzit de-un om din sat că pleacă și i-am zis <Hai că merg și eu cu fata lu’ Gică, să văd băieții, să le duc o curcă, niște ouă, niște vin.” Fata lu’ Gică eram eu, băieții erau unchii mei care munceau în București. Iar ea era mama lor și singurul lor părinte.
Când m-am măritat, atât a vrut să știe:
“Fa, da’ măcar ai luat om bun? Te iubește? Nu te bate, nu te suduie? Să nu-l lași, mamă, să te bată.”
Îi ziceam că da, om bun.
Și apoi inevitabil, ea începea povestea despre omul ei bun. Omul ei, bunicul meu, tatăl tatălui meu, după care a fugit de acasă.
Cum ai fugit, întrebam, și mereu așteptam să-mi spună încă o dată și încă o dată.
“Pe două chișoare (n.r. – picioare), prin fundul grădinii, cu ce-aveam pe mine. Am lăsat cărtoafele în rolă, că mă pusese alde tica să fac cărtoafe de mâncare, și nu m-am mai întors. Păi cum să nu plec dacă nu mă lăsau să fiu cu el? Era prea sărac și eu prea bogată. Nu mi-a mai trebuit nica zestre de la ei și nici nu mi-au mai dat nica. Dar am făcut noi doi așa, cum am putut, un chiler, apoi o casă. Dar eu am trăit greu, nu ca acum, ca voi”.
A trăit greu, știu prea bine, căci am ținut minte toate poveștile ei. Iar la câteva – nu puține – din zilele ei grele am fost martor tăcut, în copilărie.
Aveam eu 1 an când a rămas văduvă. Adică în urmă cu 38 de ani. Văduvă și chinuită și doar prin munca mâinilor ei aspre și-a crescut băieții, pe tata și pe frații lui. Nu țin minte, în afară de ziua de duminică, să se fi odihnit vreodată. Duminica se ducea la biserică, la cimitir, apoi stătea pe prispă sau la poartă, să se uite la lume. S-a odihnit doar forțat, în ultimii ani.
Dar de ce nu vrei să ieși puțin la aer, să te plimbi, să umbli, o întrebam cu toții?
“Ei, mamaie, da’ nu am umblat toată viața?! Lasă, să mai și stau”.
Adevărul e că umblase cu vârf și îndesat. Mii de kilometri cred că a făcut, pe jos, căci, de săracă ce-a rămas în văduvie, nu a avut niciodată căruță cu cal, doar o vacă pe care o ducea mereu de sfoară, după ea, pe câmp.
Umbla de dimineață și până seara, la muncă, la săpat viile, la prășit porumbul sau floarea, la cules tutun dimineața, pe rouă, vara. Avea o sapă mică, cam cât ea de mică (și ea nu era mare deloc). Sapa și desaga le ducea mereu pe umărul drept. Mergea și câte o oră până ajungea, vara, la bucata ei (n.r. – parcela) din Văcășana sau de unde mai era. Uneori, mergeam cu ea. Eu duceam damigeana cu apă.
Prima grijă, când ajungeam, era să proponească bine vaca și să-mi facă o umbră lângă vreun copac. Dacă nu găsea crengi, golea desaga și-mi punea acoperiș. Stătea mereu cu grijă să nu plec de-acolo și, din când în când, când se îndepărta în deal, prin lanul de porumb, mă striga: “Oană, Oană, mămaie, ești acolo, da? Stai cuminte, că acu’ termină mamaia”.
Termina mereu când asfințea soarele. Atunci își lua sapa, desaga și pe mine, eu luam damigeana, că era grija mea, și plecam spre casă. Mergeam așa, agale, nu țin minte ce și cum discutam sau dacă discutam vreodată ceva, îmi mai arăta o oaie, un cal, îmi mai povestea ale cui sunt parcelele de porumb pe lângă care treceam, de parcă eu îi știam pe toți oamenii ăia, îmi mai zicea de munca ei la Colectiv.
Acasă, încropea mereu o masă din orice. Nu-i plăcea să gătească, dar a făcut-o zi de zi, ani de zile. Probabil că era una dintre femeile care stăteau cel mai puțin la cratiță, nu avea timp de pigulit mâncarea, nu gătea cine știe ce excelent (ba din contră), dar mâncarea ei avea un gust pe care nu l-am mai gustat de mulți ani deja.
Făcea borș de fasole limpede, cu ce se găsea și cam sărat, dacă mă întrebi acum, chiseliță din avrame, carne fiartă căreia îi zicea rasol și pe care o mâncam cu usturoi, ouă scrob într-o cratiță cu coadă, varză călită scăzută – miercurea și vinerea, seacă, în rest – cu cârnați deasupra. Și mereu o mămăligă vârtoasă, pe care o tăia cu ața din papiota ascunsă după icoană. Iarna, în puținele luni cât am mers acolo la grădiniță, îmi făcea ceai de mentă și-mi ungea, ca să iau la pachet, gem de prune pe câte o felie de pâine. Eu, când ajungeam la grădiniță, dădeam pâinea mea cu gem pe mămăligă cu usturoi. Și-am făcut asta de câteva ori, până m-a pândit, m-a văzut și m-a certat: “E mai bună pâinea decât mămăliga, mămaie, să nu mai faci!”
Și cu tot greul pe care l-a dus, avea un umor excelent și o spontaneitate cum nu prea întâlnești. Cu puțina ei școală, făcea cele mai bune glume, de râdeam mereu până mă dureau mușchii de la burtă. Posibil de la ea să aibă băieții ei, tatăl meu și unchii mei, umorul și glumele bune. Posibil că și eu la fel.
Mi-aduc aminte că-mi zicea că i-a plăcut alt băiat până la tătaia. Dar era mult mai bogat decât ea și părinții i-au despărțit. Dar de ce crezi că nu te-a luat de nevastă, o întrebam.
“Cum de ce? De prost!”.
Mam’ Paraschiva îi ziceau copiii cu care am crescut pe drumurile de la Satul Nou. Și tot așa îi ziceam și eu, în glumă, și râdea. “Fa, eu sunt bunică-ta, nu Mam’ Paraschiva. Eu sunt mămaia ta, fa Oană!”.
Când am mai crescut, mă duceam duminica la ea, la mămaia mea. Îmi plăcea să merg cu ea la biserică și să urc cu ea la cimitir, îi căram geanta cu pachetele de dat de pomană. Apoi, veneam acasă, răsturna mămăliga pe masa rotundă, ne așezam scaune pitice și mâncam împreună. La plecare, îmi dădea o curcă, ouă, mălai și ce mai avea. Uneori, mere, avrame, prune, vișine.
Mă ducea de mână la autobuz, mergeam cam jumătate de oră sau mai bine pe jos. Ajungeam mereu cu mult timp înainte de ora plecării spre oraș, deși ea nu avea niciodată ceas la mână – se lua după soare, mai întreba câte un om, știa cât e ora și nu întârzia niciodată. Și până venea autobuzul, intram la Cooperativă și-mi lua ceva, ce voiam eu. Eu voiam mereu ceva mic, că știam că trăiește doar din pensie. Mentosane sau alunge în coajă – asta alegeam de fiecare dată. Când vedea că vine autobuzul, scotea din buzunarul de la șorț o batistă bărbătească și, din batistă, după ce dezlega cele două noduri, o bancnotă. “Să-i dai lu’ mă-ta, să-ți ia ceva de școală. Să înveți bine, Oană, ca să nu chinuiești ca mine. Tu să nu fii proastă, că destul am fost eu”.
Proastă – nu, dar chinuită a fost Mam’ Paraschiva. Dar nu s-a plâns niciodată de nimic. Chinuită cum nu sunt unii nici în zece vieți, dar nu a cârtit. Plângea mereu doar de dorul omului ei. Și când nu mai putea: plângea și-l striga, cu barba tremurându-i în baticele negre pe care l-a purtat toată viața ei de văduvă, aproape 40 de ani.
“E bine, sunt bine. Stau și iar stau, dar nu mai pot nici să stau, gata”, tot îmi spunea de când căzuse la pat.
Nu a mai putut până ieri.
Mama îmi povestește că s-a dus liniștită, fără dureri. Căci nu de boală a murit, ci de bătrânețe. Ce bine că s-a dus fără chin. Ar fi fost și cazul, după toți anii în care chinurile de toate felurile și necazurile nu au ocolit-o.
M-a întrebat mereu, de când mă știu, dacă o voi plânge când nu va mai fi. Cum să nu te plâng, mămaie? Normal că te voi plânge.
“Așa, mamă, să mă plângi, să mă bocești, că și eu te-am crescut și te-am iubit”.
Dumnezeu să te ierte, mămaie. Și mulțumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!