„Sunteți fericit în România? Fericit nu sunt, dar stau aici până la moarte.” Jumătate de interviu cu Neagu Djuvara

Avea 92 de ani când ne-am întâlnit, într-o dimineață de iarnă, în casa din strada Polonă. O casă care nu îi aparținea. Programasem, la telefon, un scurt interviu despre Crăciunurile copilăriei și Crăciunurile în exil. Interviul însă s-a prelungit până spre prânz, căci tare îi mai plăcea domnului Neagu Djuvara să povestească (și făcea mereu paranteze ca să îți explice, pe îndelete, totul), iar mie să ascult – nu mai zic. Ne-am întrerupt din poveste când a fost anunțat că e gata masa de prânz. Iar după masa de prânz urma, mereu, odihna.

„Dacă nu ai toate informațiile, te mai aștept, tot așa, dimineața, neapărat cu un telefon înainte, să nu am altă agendă”, mi-a spus Moș Neagu. Aveam tot ce îmi trebuia pentru interviul despre Crăciun, pe care l-am publicat în Evenimentul zilei. Dar oricând m-aș mai fi întors pentru alte povești. Oricând.

 

Neagu Djuvara, istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român născut în 1916, a fost, până astăzi, 25 decembrie 2018, un om pe care nu aveai cum să nu-l iubești. Și nu doar pentru că știa o mie de lucruri, nu doar pentru că avea o memorie colosală, nu doar pentru că putea să-ți povestească istoria fără să te plictisești vreo secundă, nu doar pentru că trăise ani mulți și plini cu de toate, nu doar pentru că citise cât nu vom apuca unii dintre noi să citim în zece vieți. Ci mai ales fiindcă avea harul acesta minunat de a nu te face să te simți vreun moment mic și neștiutor, deși, și eu, ca mulți alții, fix asta eram pe lângă el: un om mic, neștiutor, care ar sta cu orele să-l asculte pe acest bunic povestind țările, popoarele, evenimentele istoriei.

 

Neagu Djuvara avea 101 ani, împliniți în 2017. El obișnuia să își serbeze ziua de naștere de două ori, pe 18 august, după calendarul vechi, şi pe 31 august, conform noului calendar.

 

 

Urmează, mai jos, o jumătate din interviul pe care i l-am luat domnului Neagu Djuvara în decembrie 2008. Citiți și veți vedea că, din păcate, Neagu Djuvara a plecat de pe lumea asta înainte ca una dintre marile lui dorințele pentru România se se îndeplinească.

 

După Revoluție, ați revenit acasă, după aproape jumătate de secol de exil. Cum a fost?

Primul an am venit doar așa, câte-o bucată: mai veneam, mă mai întorceam iar la Paris. Anul următor, am fost invitat să țin cursuri și am zis: „Hai să-mi găsesc un mic apartament, să mă stabilesc aici”. Și m-am stabilit unde mi s-a găsit loc. Eu nu aveam proprietate, am stat tot timpul cu chirie. Mai întâi în Strada Speranței, apoi, vreo trei ani, la Cotroceni, și iar în Speranței. Prima iarnă a fost în Strada Speranței. Mi-am regăsit prietenii, câteva rude îndepărtate. A fost foarte simpatic, nu zic nu. Cu pom de Crăciun bineînțeles, cu daruri, una, alta, dar, ca stil, nu mai semăna cu ce am cunoscut în copilărie. Eu sunt îngrozit de ce belșug de cadouri li se face copiilor. Lumea se lasă antrenată de aceasta moda a belșugului, care ne înconjoară pe toți și ne silește din punct de vedere social. Cum o să refuz eu să mă duc la pomul de Crăciun pe care-l face fiica mea sau nepoata-mea? Dar, în același timp, mă șochează să văd că se aduna acolo (sub brad – n.r.) o avere, care ar fi mai bine folosită la alte opere. Pe de altă parte, asta face să meargă comerțul, ceea ce e bine. Dar ne pierdem spiritualitatea. Nu știu unde-i limita sau ce ne va opri. Dar dat fiind că toate merg cam de-a-ndoaselea, nu sunt foarte optimist. O sa fie din ce în ce mai rău, eu zic ca am început, de fapt, Evul Mediu. Să nu socotim la zece ani, eu socotesc la 100 de ani. Peste un secol o să fie haos în lume, pe cuvântul meu.

Care sunt dorințele pe care le veți murmura în ultima noapte a acestui an (2008)?

Două vise am. Primul și cel mai mare: aș vrea ca teoria mea de filosofie a istoriei – teza mea de doctorat în limba franceză, care a fost recompensată cu un premiu al Academiei Franceze, să apară și în limba engleză. Speranța mea este să găsesc un editor în SUA sau în Marea Britanie. Astăzi, o teorie care nu este publicată în engleză nu e cunoscută în lume. Iar eu, dacă am ambiția să fiu cunoscut și în China, trebuie să apar pe englezește.

Al doilea vis – să isprăvesc cele două-trei cărți pe care le am în cap și în note. Nu vă spun prea multe, că nu sunt așa de interesante… (zâmbește) Una, de pildă, este un curs pe care l-am ținut la Universitatea din București.

Mă întrebase doamna Zoe Petre ce vreau să fac, ce să predau. Eu, fiindcă lucram de câțiva ani la o poveste despre etnogeneza popoarelor din Balcani, i-am zis despre asta. Mă duc la Paris în grabă, îmi adun notele, și, când mă întorc, doamna Zoe Petre îmi zice că studenții s-au săturat de etnogeneză. Dar că ar vrea un curs despre boierimea română. Așa că am improvizat un curs despre boierimea română: cum de s-a putut menține o gașcă de câteva zeci de familii timp de 500 de ani. Asta am încercat să le povestesc. Și din asta o să fac acum o carte.

După ce le-am predat studenților „boierimea”, m-am încăpățânat să fac, totuși, și cursul despre etnogeneză. Și despre asta va fi a doua carte, pe care mi-o doresc publicată anul următor.

Ce-i doriți României pentru anul care vine (2009)?

Să îndrăznească, în cele din urmă, după 19 ani, să facă procesul lui Ion Iliescu și al găștii care l-a adus la putere. Pentru că este scandalos! Suntem singura țară din Europa care nu am făcut asta, până și Albania a făcut procesele celor care sunt considerați criminali. Numai românul cocoloșește lucrurile; nu se atinge nimeni de problema asta, fiindcă cei vinovați sunt băgați peste tot. Nici un guvern care vine la putere nu vrea să facă ordine. Aici nu e vorba doar de un om, e vorba să rupem un cancer, să-l scoatem din sânul nostru. E un vis al meu procesul acesta, dar nu-l văd posibil în viitorul apropiat.

Sunteți fericit în România de astăzi?

Fericit nu sunt, dar stau aici până la moarte, fiindcă am o proprietate urbană – cei 18 metri pătrați de la Bellu (Cimitirul – n.r.), unde am un cavou frumos (zâmbește – n.r.). Ultimul meu domiciliu este acolo și nu are niciun rost să mi-l mai schimb, să mă mai duc în străinătate acum.

Dar nefericirea asta a mea o compensez cu multe simpatii de la tineret. Găsesc mulți tineri care sunt așa de drăguți cu mine, îmi fac atâtea felicitări și îmi dau atâtea dovezi de dragoste, încât îmi dau seama, după 19 ani, că nu pot zice că m-am întors aici degeaba.

Cum le-ați câștigat simpatia de care vorbiți?

Eu mi-o explic prin faptul că vorbesc o limbă naturală. Ei (studenții – n.r.) erau învățați cu profesori care predau într-o limbă de lemn. În mine au găsit pe cineva care le traducea lucrurile, le vorbea într-un limbaj familiar, câteodată chiar nițel prea intim. Asta cred că le-a plăcut. Pe urmă, le-a mai plăcut poate și că eu spun niște adevăruri pe care alții le tăinuiesc. Sinceritatea mea, asta-i cucerește.

 

*fragmente dintr-un interviu cu Neagu Djuvara, pe care am avut onoarea sa îl semnez într-o ediție a cotidianului Evenimentul zilei din decembrie 2008

 

 

Cine a fost NEAGU DJUVARA

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă.

Licenţiat la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu URSS. La Stockholm, funcţionează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele.

Rămâne în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei. În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.

În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, sub îndrumarea lui Raymond Aron; mai târziu, obţine şi o diplomă a INALCO de la Paris. Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară. Membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.
Cele mai importante cărţi: Le droit roumain en matière de nationalité (teză de doctorat); Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations (carte premiată de Academia Franceză); în româneşte, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor; Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle; în româneşte, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Cum s-a născut poporul român; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul; Însemnările lui Georges Milesco(roman); Amintiri şi poveşti mai deocheate; Amintiri din pribegie; versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948–1990); Există istorie adevărată?; Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie; Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX); Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă; Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări; O scurtă istorie ilustrată a românilor (tradusă şi în limba engleză, A Brief Illustrated History of Romanians).

 

*** informațiile despre Neagu Djuvara au ca sursă humanitas.ro

 

Pe site-ul Editurii Humanitas găsiți opera lui Neagu Djuvara, cărțile pe care le-a scris cu atâta dragoste, pentru noi toți. Citiți-le cu încredere.

 

 

Foto: Humanitas, coperta cărții Există istorie adevărată?