Unde te vezi peste 10 ani?

Mi-a fost mereu greu să răspund la întrebarea asta: unde te vezi peste 10 ani? Așa că m-am ferit cât am putut de ea și am primit-o de doar două ori, căci apoi mi-am găsit joburi fără să mai merg la interviuri. Mă rog, în continuare mi se pare greu de răspuns, ca să nu spun că întrebarea e de-a dreptul stupidă. Sper sincer că nu se mai folosește în… câmpul muncii.

Dar să revenim. Mi-a fost mereu greu să răspund la întrebarea asta: unde te vezi peste 10 ani? Așa că, în loc să răspund, am preferat să visez și, mai mult decât să visez, să muncesc la ce visez. 🙂
Dar chestia e că uneori, oricât ai vrea, nu îndrăznești să visezi tot ce ar putea să ți se întâmple. Sau, cum să zic eu, uneori, viața care ți se întâmplă poate depăși cu mult visul.

Dacă mă întrebai, acum 10 ani, unde mă văd peste 10 ani, n-aș fi știut să dau răspunsul corect.

Nici măcar să-l aproximez.

Mi-am dorit mereu un om, o familie, o casă, o masă. Am găsit omul (cu greu, recunosc), apoi ne-am sincronizat și, print-o mare fericire, ne-am cam dorit aceleași lucruri.

Am vrut mereu să avem o casă, o casă pe pământ, nu la bloc, am vorbit despre asta de câteva ori, dar nu la modul că am stat la masă și am stabilit: deci noi, de azi înainte, visăm împreună că ne vom face, peste X ani, o casă. Nu, deloc. Noi doar ne-am dorit și am stat alături unul de altul în dorința asta, dar mai degrabă în gând, pe tăcute. Sau, cum se zicea odată pe linie politică, am gândit la fel, am simțit la fel.

Sigur că, de cele câteva ori când am vorbit mai pe îndelete despre casă, ne lua repede valul. Și visam și visam și imaginam. Dar nu am avut niciodată o schiță – să fie o casă pătrată sau înaltă sau să aibă nu-știu-câte dormitoare. Nu am trecut prin etapa asta. Iar când a fost să stabilim de la ce schiță de mână să plece arhitecta, am stat la un pahar de vin, într-o seară, și am desenat casa. Dintr-o suflare.

Și m-am trezit așa, la (aproape) 9 ani de la nuntă și 12 de când ne știm, că locuim în casa aia la care nici nu am îndrăznit să visez, să visăm. E fix cum ne-am dorit, deși nici nu știam că ne-o dorim așa; nu e nici mare, dar nici mică; are etaj, dar nu e vilă; are terasă mare, pentru toate cafelele noastre împreună; are hamac și zonă de luat masa; are pomi mulți și zmeură și căpșuni; are seră alături, pentru roșiile pe care le crește Eugen din semințe aduse de la Tulcea și de la Vadu; are și ferestre în tavan, pentru tot Soarele și toate stelele și ploile și ninsorile care vor fi peste noi; are tot ce ne trebuie și un pic mai mult. 🙂

Dar altceva voiam să zic.

Știți bucuria aia pe care o ai când capătă formă un vis la care ai visat?

Dacă o știți, înseamnă că o puteți bănui pe cea pe care o trăiești când capătă formă un vis la care nici nu ai îndrăznit să visezi, așa părea de măreț și de frumos și de greu și de imposibil. Ei, bucuria asta o trăim noi din 23 decembrie 2022, când, după 6 luni de șantier, ne-am mutat la casă.

Și nu spun că a fost ușor, căci oricum a fost, dar numai ușor nu. Nu spun că a fost fără zile dificile și fără sacrificii, căci, Slavă Domnului, au fost destule și din astea. Nu spun că nu s-a lăsat cu somn puțin, gânduri grele și apăsări, căci au fost din plin și ele. Nu spun nici că nu mai avem de lucru, căci ar mai fi ceva. 🙂

Spun doar că bucuria asta e atât de mare și de destulă, încât ne trezim aproape în fiecare zi în plină mirare. Că suntem aici, că suntem Acasă.