Stop. Pauză. Respiră.

Am avut câteva zile pline-ochi, care m-au sleit de puteri și de emoții. Azi îmi trag sufletul un pic, atât cât se poate (și nu se prea poate, de fapt 🙂 ), și profit de asta ca să las aici o poveste pe care am aflat-o de la Ligia (Ligia e psiholog și un om din plămada bună, descoperit de curând).

 

Sunt câte unii, iar eu mă recunosc perfect în tabăra lor, care aleargă prin viață de zici că sunt mașini de curse. Te obosesc numai dacă îți povestesc câte fac, când, cum. Sunt oameni care te agita și pe tine cu agitația lor, aproape că nu respiră nici când vorbesc, nici când muncesc, nici când trăiesc. Oameni pentru care ziua nu e niciodată destul de mare, orele – niciodată destul de încăpătoare. Oameni care fac lucruri mai mult decât crezi că e omenește posibil și o țin într-un maraton continuu ani la rând. Oameni care par că nu se opresc. Niciodată.

 

Dar unde ne grăbim? Unde vă grăbiți? Unde?

Nu știu, ți-ar răspunde tot alergând.

 

Oamenii aceștia, spune Ligia, sunt atât de concentrați să facă, să acumuleze, să devină, mai mult și tot mai mult, încât uită de ce au ajuns în punctul în care se află. Cine au devenit până în acel moment al existenței lor? Ce i-a marcat cel mai tare, ce a contat și ce nu? De ce au făcut anumite alegeri și nu altele? De ce sunt aici și nu în altă parte? Habar nu au. Atât sunt de încordați să facă, să bifeze, încât aproape uită că trebuie să inspiri, expiri, inspiri, expiri ca să trăiești.

 

Știți, spune Ligia, între scări există, de regulă, o pauză de trepte. „Odihna scării” se numește acel spațiu. Urci o bucată, 6-7-8 trepte, faci câțiva pași pe teren plat – odihna scării, iar urci, iar teren plat, iar urci și tot așa, până ajungi unde ai treabă. Odihna scării e făcută ca să-ți tragi sufletul.

 

De odihna asta ai nevoie și în viață.

După ce ai urcat o perioadă, ai învățat, ai acumulat, ai câștigat, te-ai transformat, e bine să te oprești și să pui un pic stop. Te uiți în urmă și vezi ce ai făcut până atunci: pe cine ai cunoscut și ce urme au lăsat oamenii în tine, ce emoții ai trăit și ce experiențe te-au schimbat și mai ales cum. Între două rânduri de scări, ce țin loc, în metaforă, de două bucăți de viață, îți iei timp să te uiți la tine și să vezi ce fel de om ești ca urmare a tot ceea ce faci cu tine și cu viața ta. Îți faci timp, chiar dacă pare că nu se poate, să te bucuri. Să fii recunoscător. Să plângi, dacă asta simți. Să respiri. Să zâmbești. Să fii cu tine. Iei o pauză ca să îți faci o idee cam cum va fi drumul mai departe.

 

Odihna scării e odihna de care uită cei mai mulți dintre noi. Atât de înverșunați suntem să facem tot mai multe, acum, eventual chiar toate deodată, nu, nu mai târziu, acum, da, și asta, și cealaltă, încât uităm că, în goana asta absolut ieșită de sub control, aproape că scăpăm din vedere esențialul. Să fim prezenți în viața noastră.

 

Și-atunci, spune Ligia, e bine să ai, din când în când, răbdare cu tine și să nu te mai alergi ca pe hoții de cai, să îți iei pauzele atunci când ai nevoie de ele, ca să poți urca alte și alte scări, mereu, cât vei vrea, cât vei putea.

 

Odihna asta e bună fiindcă te ajută să te uiți înapoi, să te analizezi, să accepți și să privești zâmbind, încrezător că poți, spre ce urmează. Va fi mult mai ușor să ajungi acolo unde ai treabă. 🙂

 

 

Be happy & nice,
Oana

 

Foto: arhiva personală

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *