Cum am învățat să iubesc al doilea copil

Scriu acest text la o cinci săptămâni de când am născut al doilea copil. Cred sincer că dacă l-aș fi scris în primele lui zile de viață, cu toate trăirile mele la cald, m-aș fi simțit acum foarte vinovată. Am lăsat să treacă un pic de timp peste viața mea cu doi copii, viața noastră ca familie cu patru membri. Acum, când emoțional sunt mai bine, parcă se simte altfel schimbarea aceasta. Așa că pot scrie. 🙂

Mama este mamă a patru copii, trei fete și un băiat. Niciodată, dar niciodată, nu am întrebat-o cum e să iubești patru copii. Când eram mică, nu mai știu exact câți ani aveam, cred oricum că m-a ținut povestea asta mai multă vreme, eram convinsă că mama ne iubește diferit. Apoi veneam în fața mea și-mi spuneam, ca unui om mare: „Nu are cum să vă iubească diferit, vă iubește pe toți la fel.”

Acum sunt și eu mamă. Mamă de doi. Doi băieți. Până să îl nasc pe al doilea, eram convinsă că îi voi iubi pe amândoi la fel, din prima clipă. Nu a fost așa. 🙂 Habar nu am dacă asta li se întâmplă tuturor mamelor care au mai mult de un copil, nu vreau să generalizez. Dar mie așa mi s-a întâmplat.

 

Al doilea băiat al meu a venit pe lume la fix 2 ani, 5 luni și 9 zile față de primul. Ne pregătisem pentru asta vreo nouă luni. Și tot de la începutul sarcinii l-am anunțat și pe primul băiat, David, că va avea un frate sau o soră, că el/ va face parte din familia noastră, că va locui cu noi, vom face lucruri împreună și mai ales îl vom iubi, căci va fi parte din noi și din viața noastră până când se va termina existența noatră pe acest pământ. Teoretic, toată lumea a fost pregătită. 🙂 Practic, însă, eu am fost cel mai puțin pregătită.

Când l-am luat în brațe prima dată – evident că m-am bucurat de el, că e bine, că e sănătos și are tot ce îi trebuie –, mi-au dat lacrimile și m-am gândit instant la David, cum nu sunt lângă el deja de 12 ore. Mă ardea un dor mai tare decât mi se întâmplase vreodată. Și-am plâns. Și dorul s-a transformat cumva într-o mare de emoții că David mă va iubi mai puțin acum, când aduc acasă pe cineva care va fura din timpul lui cu mine.

 

Când am ajuns acasă, la trei zile distanță, și s-au întâlnit frații (David s-a bucurat că a primit două mașini de pompieri de la fratele lui mai mic, în timp ce fratele mai mic habar n-avea pe ce lume se află), mi-au dat iar lacrimile. Dar nu de bucurie să văd că David îl mângâie curios pe Cristian, ci de teamă că nu voi reuși să armonizez ce tocmai începuse și că nu voi fi o mamă bună pentru amândoi, în egală măsură. Au urmat apoi multe ore în care, de câte ori David voia să stau cu el, să ne jucăm sau doar să-l țin în brațe, eu eram cu cel mic la piept, îl hrăneam, și deci trebuia să-l amân pe David. Am plâns de câteva ori în primele nopți privindu-i pe rând, unul în pat, altul în pătuț, zici că eram la o partidă de tenis care se prelungea. Mă duceam să-l mângâi pe primul, în amintirea nopților în care eram doar noi doi și alinturile noastre, începea să se audă, încet, celălalt, care avea nevoie de mine, dar nu putea să mă strige destul de tare. Mă uitam la David și vedeam toată fericirea noastră de până atunci și, totodată, toate clipele în care mă va striga și eu voi spune: „Stai un pic, nu pot acum!”

Primele zile – și primele nopți – m-am trezit de câteva ori, în timp ce îl țineam pe cel mic la piept, că nu pot deocamdată să iubesc acest copil așa cum simțeam că îl iubesc pe David. Cu totul. Simțeam că e ceva în neregulă cu mine (și încă simt că a fost, chiar și acum, când scriu asta). Cum adică să nu-l iubesc, dacă eu l-am făcut, l-am dorit, l-am purtat în burtă tot nouă luni, ca și pe primul? Uite că nu puteam. Îl iubeam, evident că îl iubeam, dar nu cu toată ființa mea. Iar dacă, prin absurd, cineva mă punea să aleg atunci între ei, inima mea se ducea spre unul singur, nu era capabilă să se înmulțească cu doi și să ajungă în egală măsură la fiecare.

 

Zi după zi, m-am acomodat cu ideea că gata, nu mai sunt mama unui singur copil, ci sunt mamă de doi și trebuie să mă port ca o mamă de doi. Dimineața, când pleca David la grădiniță, eu rămâneam plângând. Nu plângeam mult, căci imediat îmi ziceam vreo două, dar plângeam. Apoi se auzea omul mic din pătuț, căruia i se făcea, inevitabil, foame. Îl luam în brațe și, cât timp ce el mânca, eu îl priveam, îi vorbeam, învățam să-l iubesc. La fiecare luat în brațe începeam să îl iubesc mai mult.

 

La scurt timp, am avut o discuție cu o prietenă. Fără să știe ce mă frământă, cumva a ajuns la tema iubirii pentru al doilea copil. „Toți spun că îți iubești copilul imediat ce îl naști. Dar nu e așa. Ne iubim copiii în fiecare zi mai mult, pe parcurs ce îi descoperim și ne facem amintiri împreună cu el. Dragostea pentru copil nu vine niciodată odată cu ieșirea lui din pântec. Apoi, se zice că îți vei iubi toți copiii la fel de tare. Dar știi ce? Pe primul copil îl iubești ca pe primul copil. A fost, pentru o vreme, Unicul. E normal că toată dragostea ta și toate trăirile tale frumoase au fost canalizate doar spre el. Când vine al doilea, da, dragostea și trăirile se multiplică, dar asta nu se întâmplă peste noapte, durează o perioadă până te prinzi cum se face. ”

 

Cred că avea bebe vreo trei săptămâni când soțul meu m-a surprins privindu-l pe Cristian îndelung. „Ai început să-l privești cum îl priveai pe David. Ai început să-l iubești mai mult?” „Da, să știi că da”, atât am zis. Și-am pupat puiul de om și mi-am cerut iertare că nu am fost o mama bună din prima lui clipă în brațele mele.

 

E greu să fii mama de mai mult de un copil. Emoțional, e tare greu. Fiindcă în primele zile crezi că nu ai cum să iubești la fel de mult, enorm, infinit, și al doilea om căruia i-ai dat viață. Cel puțin așa a fost la mine. Apoi însă lucrurile se așază, începi să-ți faci ordine în inimă, la fel cum înveți să-ți faci ordine și în program (ca să ai timp și de primul, nu doar de al doilea), înveți să îți alegi cum trebuie cuvintele atunci când îi explicit celui mare de ce e nevoie să fii cu cel mic fix în acel moment în care el dorește ceva de la tine. Și, pas cu pas, zi cu zi, emoție cu emoție, înveți să îl iubești și pe al doilea.

 

Scriu acest text la cinci săptămâni de când s-a născut al doilea copil al meu. Cel mare e la grădiniță, cel mic doarme pe canapea, lângă mine, în timp ce soarele ce străbate prin geam îi alintă fața. Îl privesc minute în șir. Seamănă foarte tare cu frate-său când era mic, parcă e unul și același bebeluș. Dar eu sunt alta. Nu știu dacă mai bună, dar sigur cu o inimă mai mare. Una bună de iubit doi copii odată.

 

Be happy & nice,
Oana

15 Comments
  • Gennie
    October 18, 2017

    Frumos articol, si curajos. Uite, eu personal cred ca singura dragoste neconditionata din lume este nu a parintelui catre copil, ci invers, a copilului catre parinte. Copiii chiar isi iubesc parintii neconditionat. Si e normal, pana la urma parintii reprezinta intregul univers.

    Ca si copil care a simtit si a intuit ca un parinte nu isi iubeste toti copiii la fel, iti pot spune ca problema nu este asta, ci refuzul parintelui de a-si asuma. E ok sa ma iubesti diferit, mai putin, sau deloc. Dar cu sau fara dragoste, macar respecta-ma ca om!

  • Mysha
    October 19, 2017

    Oana, nu stiu daca e de la hormoni, dar mereu ma faci (sau aproape) sa plang. Nici pe primul nu cred ca il iubesti asa.. din prima secunda. Adica da, cum zici si tu, doar tu l-ai facut, l-ai dorit si l-ai purtat atatea luni inauntru, langa inima ta, dar tot cumva parca iubirea creste cu timpul.
    Ah, venim in decembrie pentru 4 zile si tare mi-ar placea sa reusim cumva ne vedem. <3

    • OanaBotezatu
      October 20, 2017

      Mysha, abia astept sa ne cunoastem. Sa-mi dai de veste din timp, ca sa ne sincronizam! 🙂 Te imbratisez cu drag si iti multumesc. PS: Da, sa stii ca si mie mi s-a intampla, partial, ce zici ca ai trait tu la primul copil. Dar nu am scris atunci despre asta, iar acum nu mai pot scrie, caci nu mai sstiu exact cum am simtit si ce am simtit si mai ales cat a durat. 🙂

  • Mihaela
    October 20, 2017

    Ce inseamna “a invata” sa iti iubesti copilul? Iubirea se simte, nu se invata. Ori iti iubesti copilul, ori nu il iubesti. Titlul articolului mi se pare aberant.

    • OanaBotezatu
      October 23, 2017

      Multumesc, Mihaela. Aberant sau nu, titlul imi apartine, la fel ca si continutul acestui blog. Imi asum ce scriu si cum scriu. Sanatate!

      • Mihaela
        October 25, 2017

        Si tot nu ai raspuns: ce inseamna a invata sa iti iubesti copilul? In mod normal, daca copilul a fost creat din dragoste, nu ar trebui sa iti pui problema unei lipse de iubiri. Articolul tradeaza deficiente emotionale la fel ca si o lipsa de cultura psihologica. Culpabilizarea nu este normala. E ridicol sa te duci sa nasti un copil (pe care se presupune ca il iubesti) si tot ce faci e sa te gandesti la primul. Asta se numeste anxietate de despartire. Daca tot iti asumi, de ce nu explici ce inseamna a invata sa iubesti? Mai potrivit ar fi fost sa spui ca inveti sa il cunosti, asta e o alta problema………..

        • OanaBotezatu
          October 25, 2017

          Mihaela, am stat mai multe zile in spital, tare as vrea sa stiu cum ai aflat ca in tot acest timp nu am facut decat sa ma gandesc la primul copil. Altfel, iarta-ma ca nu avem toti cultura psihologica si ca nu ne comportam toti normal. Ridicol este, parerea mea, sa stai in spatele tastelor si sa presupui ca ma cunosti.

  • Rokolla
    October 21, 2017

    Îmi doresc sa mai am un copil și întâmplarea a făcut sa citesc articolul tău! Oare eu voi putea iuby 2 persoane? Nu știu și tot ce-mi rămâne este sa cad pe propria piele

    • OanaBotezatu
      October 23, 2017

      Sigur ca vei iubi si al doilea copil, fara indoiala. Vei vedea da, pe propria piele, cum se simte. E una sa citesti si alta sa traiesti. Important e, daca cumva ti se va intampla sa nu il iubesti enorm din prima pe al doilea copil, sa stii ca si altii au trecut prin asta. 🙂

  • Irina Schmitz(a)
    October 21, 2017

    La mine această luptă se dă deja și al doilea copil nici nu-i conceput încă. Spuneam că la 9 luni după ce o voi naște pe Isabella voi dori să rămân însărcinată din nou. Au trecut 18 luni de când ea s-a născut, iar eu am blocat discuția despre al doilea copil până în iunie 2018. Până atunci caut să aflu dacă-mi pot măcar imagina că îi voi putea iubi la fel. Mulțumesc pentru gândurile tale, they make me feel human and normal.

    • OanaBotezatu
      October 23, 2017

      Irina, iti tin pumnii sa fie bine. Ma bucur daca te-a ajutat ce am scris. Am avut ceva emotii in a elibera in online aceste ganduri si simtiri, dar daca cel putin voi, cele care ati comentat aici, ati simtit ca nu sunteti singure, tot e bine. Habar nu am de ce nu vorbim mai tare despre lucrurile astea, de ce trebuie sa fim mereu mame perfecte, cu trairi perfecte, parca suntem niste carti de bucate cu retete exacte. 🙂

  • Anki
    October 21, 2017

    Salut Oana, asta e primul comentariu ce ti-l scriu. Te-am descoperit doar anul asta si ma tot intorc cu placere sa vad ce mai zici.
    Exact ca si Mysha vreau sa spun ca eu nici la primul copil nu am simtit din prima clipa ca il iubesc. Era o mare de emotii in mine, curiozitate in legatura cu botul mic de langa mine, mirare dspre cum arata, frica sa nu fac lucruri gresite etc, dar nu identific nici acum, privind in retrospectiva la primele noastre zile, vreo indragosteala. Era un vartej de emotii, care s-au asezat in timp la locul lor si au lasat sa simt si emotia asta de drag fata de bebelus.
    Si poate de asta nici nu am avut altfel de asteptari cand am nascut a doua oara; mi s-a parut normal sa imi dau timp sa ma cunosc cu noul bebelus.
    Te inteleg 🙂
    Va doresc sa va fie bine, sa aveti rabdare si intelepciune sa treceti cu bine de momentele grele si sa traiti din plin clipele frumoase!

    • OanaBotezatu
      October 23, 2017

      Buna, Anki! Exact cum spui, nasterea vine la pachet cu un vartej imens de emotii si trairi carora uneori nici nu stii cum sa le faci fata. Mi-a spus o prietena de curand ca dragostea noastra pentru copiii pe care ii nastem creste in fiecare zi cate putin, cu fiecare cuvant, cu fiecare gest, cu fiecare amintire pe care ne-o facem impreuna. Si creste si tot creste pana la infinit. Eu nu cred ca vom sti niciodata de cata dragoste suntem in stare pentru cei pe care ii nastem, fiindca dragostea noastra pentru ei nu se termina nici pe lumea asta, nici pe lumea cealalta, oricare si oriunde ar fi ea.
      Iti multumesc tare mult pentru mesaj si pentru ganduri. Sanatate si numai bine sa va fie! Multumesc mult. 🙂

  • Sașa
    October 23, 2017

    Mă întreb oare ce ar spune băiețelul tău cel mic dacă peste ani ar găsi textul acesta?

    • OanaBotezatu
      October 23, 2017

      Nu vom afla niciodata, fiindca textul nu va mai fi aici cand el va invata sa citeasca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *