Mamă de doi. Prima lună

Stăteam liniștiți pe canapea, eu, copilul mic și copilul mare, când, fără preaviz, copilul mare i-a șters una la ceafă copilului mic, care abia mâncase și se îngâna cu somnul. Nu i-a dat tare, dar nici încet. Cel mic n-a avut nicio reacție, cel mare aștepta, probabil, să vadă dacă bebelușul plânge (nu prea plânge frate-său, poate de aici curiozitatea). L-am luat în brațe pe David și i-am explicat, ca unui om mare, că „noi ne iubim, nu ne lovim”. Cred că s-a săturat de câte ori a auzit asta, dar nici eu nu mă las. 🙂

I-am surprins, în prima lună în care au împărțit-o ca frații, în foarte multe ipostaze frumoase. David îl mângâie pe Cristian, îl verifică de urechi, ochi, păr, degete etc. în fiecare zi, îl pupă pe creștet și pe picioare, îi zice „pa-pa” când pleacă la grădiniță, „Ce faci bebe?”, când vine. Ba chiar i-ar da și din laptele lui. Dar nu e totul mereu numai lapte și miere.

Și mi se pare normal să scriu și despre micile episoade tensionate. Da, sunt scurte și rare, dar există. Și e normal să fie așa. Frații, chiar dacă sunt frați, sunt oameni cu personalități diferite, iar datoria noastră, ca părinți, nu este să îi creștem la indigo, nici să le omogenizăm trăirile și emoțiile, ci să le armonizăm. Puii de om care împart aceeași familie trebuie să învețe să se iubească, să se respecte, să împartă – casa, jucăriile, părinții –, dar asta nu se întâmplă niciodată peste noapte, indiferent de diferența de vârstă dintre frați. E absurd să crezi că, încă din prima zi în care ai adus bebelușul cel nou de la maternitate, copilul dintâi îl va accepta fără nicio problemă, cât de mică. Îi trebuie și lui timp, mai ales dacă a fost singur la părinți până atunci, să se obișnuiască, să accepte ideea și să vadă cum se aplică teoria în practică. Fix așa cum îți trebuie și ție, ca părinte.

Prima lună cu doi copii a fost mai grea decât prima săptămână (despre care am scris aici).

 

Ne-am mai obișnuit unii cu alții, dar încă nu ne-am sincronizat perfect programele. Se spune că acomodarea totală e gata cam după primele trei luni. Vom vedea.

Cel mic a rămas la programul lui, oarecum: mănâncă, doarme, mănâncă, doarme. Plânge puțin și rar, de regulă, când se trezește și întârzie masa.

Cel mare și-a schimbat programul mai ales seara, când adoarme foarte, foarte greu. Obișnuit să adoarmă doar cu mine sau cu ta-su sau cu amândoi, să îi citim, să ne jucăm, să ne hârjonim, să sărim în pat, să cântăm aceleași melodii de multe ori ( If you re happy and you know it x 13987874), acum nu îi convine că nu ne mai putem respecta întocmai ritualul. Și se răzbună. S-a prins el că cea mai bună răzbunare e să ne țină cel puțin o oră să-l adormim. Simt că îmi testează limitele: îl adorm pe cel mic, vin la cel mare, ne jucăm, „Hai, te rog, e târziu, să dormim”, „Nu încă, mai stăm puțin, mami”, se trezește cel mic, hrănește-l, cel mare e încă treaz, „David nu vrea somn”, pune-l pe cel mic înapoi la somn, hai iar la David și tot așa. În medie, adormitul lui David ne ia câte o oră și jumătate. Recordul a fost de două ore și zece minute. Se întâmplă totuși și minuni, ba chiar de două ori la rând. E. a reușit să îi adoarmă pe amândoi odată: i-a pus lângă el, în pat, unul lângă altul. Ta-su îl ținea pe bebe de o mână, David de cealaltă mână și au adormit. Nu știu cât a durat să se întâmple asta, eu dormeam de mult.

Tot la schimbări e noua sintagmă preferată a lui David – „E a mea”. Chiar dacă fratele lui mai mic e încă prea mic să atenteze la sutele de mașinuțe, cuburi, puzzle-uri și alte jucării, fratele cel mare și-a dezvoltat un simț al proprietății nemaivăzut până acum. Din când în când, îl auzi cum strigă: „E a mea, mami, da?” Are însă și momente când simte nevoia să-i dea și lui Cristian jucăriile lui. I le pună lângă cap și-i strigă să le ia. Dar cum cel mic abia știe pe ce lume se află, darămite să se joace cu jucăriile, situația e sub control deocamdată.

Partea bună e că, după prima săptămână, când am dormit mai puțin, acum sunt chiar odihnită. Cu o singură trezire pe noapte, maximum două, și trezirea de dimineață, pentru toată lumea, la 7.30-8.00, sunt chiar fericită. Aproape că mi se pare că nu mai am cearcăne și am tenul mai luminos. Sau serumul pe care tocmai l-am început e foarte bun. 🙂

Tot la succese trec și gătitul. Încep să devin o soție cu normă întreagă, gătesc de cel puțin două, trei ori pe săptămână. Nu ripostați, pentru unii dintre noi asta înseamnă „normă întreagă”. 🙂 În continuare mă bucur că am un soț care nu vrea ciorbă de trei ori pe zi, nici nu se plânge dacă mâncăm pește trei zile la rând, nici nu fuge de cratiță și de aragaz, în sensul că știe să le folosească.

Spre deosebire de prima lună de după nașterea primului copil, acum sunt mai atentă la timpul meu pentru mine. Îmi găsesc mereu câteva ore – nu legate, ci fragmentate, dar tot e bine – pentru scris, pentru citit, pentru măști și gomaje, pentru o împletitură sau o curățenie la rochiile vechi.

Încă nu am reușit să îmi fac timp, în fiecare seară, pentru o oră de joacă cu David. Și nu fiindcă nu aș vrea, ci fiindcă venirea lui de la grădiniță coincide cu masa, spălatul și adormitul celui mic. Însă spre deosebire de prima săptămână, parcă în ultimele două am avut mai multe momente de joacă singuri, de drăgălit, de pupat, fix ca altădată. Îl simt uneori trist, nu plânge și nu-mi zice, dar simt că ochii lui tânjesc după timpul în care eram doar noi doi, mama și copilul, fără altcineva între noi. Și uneori, când sunt singură, mă cam apucă și pe mine dorul și chiar plânsul. Recunosc, m-am întrebat în ultima lună dacă a fost bine că am devenit mamă de doi acum, dacă nu trebuia să mai amânăm momentul. Poate avea și David nevoie de mai mult de doi ani și jumătate doar pentru el. Nu pot sta însă prea mult în melancolia acestor întrebări, că imediat se aude un scâncet din pătuț. E celălalt copil, pe care am început să îl iubesc din ce în ce mai tare (voi scrie într-un alt articol despre cum am învățat eu să-mi iubesc al doilea copil 🙂 ).

Mă ajută foarte tare faptul că David merge la grădiniță. Așa, reușesc să mă dedic celui mic multe ore în șir, fără ca fratele mai mare să se simtă neglijat. Mai greu e în weekend, când David mă vrea doar pentru el, dar ultima dată a fost chiar bine. Ne ajută și programul de gătit pe care ni l-am stabilit, pentru mine și David exclusiv, în fiecare sâmbătă. 🙂

 

Prima lună a fost cu de toate. Trăgând linie, a fost cu mai multe plusuri decât minusuri, cu mai multe zâmbete decât plânsete. Nu a fost – și nu e simplu –, să nu vă lăsați amăgiți. Dar se poate, cu multă răbdare (știu că știți, că doar asta zice toată lumea, dar chiar așa e) și mai ales cu multă iubire. Ah, ajută enorm și un partener care să fie mereu acolo. 🙂

 

PS: De ce să mint, uneori mi-e dor să fiu mama unui singur copil.

Be happy & nice,
Oana

 

Foto: happytude.ro, David și Cristian, într-o seară, înainte de culcare

 

1 Comment
  • Liliana
    October 13, 2017

    La fix articolul tău. Și eu sunt mamă de doi băieți (primul are 2 ani și 4 luni, iar cel de-al doilea are 3 luni). Chiar azi m-a întrebat o vecină care are și ea doi băieți “cum e cu doi?” “Înfiorător!”, am zis. Poate e exagerat, dar asta simt uneori. Copilul mare merge la creșă, dar acum e bolnav și are o săptămână de când stă acasă. Mă vrea exclusiv pentru el, nu acceptă deloc să stau lângă bebe. Ba chiar i-a zis o dată bebelușului: “Andrei, gata, nu mai mânca așa mult lapte de mămici!” Și la noi sunt prezente loviturile, ba chiar mult mai des. Nu lovește tare, ci suficient cât să îmi atragă atenția și să mă uit/joc/vorbesc cu el.

    Acum am o verișoară care mă ajută cu bebe; cel mare face asocierea bebe-verișoară și nu vrea să o accepte nici pe ea.

    Uneori e frumos și calm, dar uneori e de-a dreptul înfiorător. În acele momente îmi vine să mă ascund în baie și să plâng în hohote, dar de unde, că am de iubit doi copii mici care mă așteaptă exclusiv pe mine.

    Soțul este foarte implicat, dar, chiar și așa, copilul mare adoarme exclusiv cu mine (cu tati poate să se chinuie amândoi și o oră, că nu adoarme, dar cu mine adoarme imediat).

    Am o întrebare: nu ți-e frică de virozele pe care le poate “aduce” de la creșă copilul cel mare celui mic? Mie mi-a ținut predică pediatra copilului, acum, că e răcit, că de ce îl duc la creșă; să îl țin acasă măcar până face bebe mic 1 an, ca să nu îl îmbolnăvească pe cel mic. Dar, știu sigur că dacă aș face asta, aș fi o mamă cu doi copii sănătoși dpdv fizic, dar eu voi fi sfârșită. Tu ce părere ai despre asta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *