#Interviu. Lorelei Bratu: „E absolut nefiresc să reduci calitatea unui om doar la aspectul fizic”

Aș duce-o pe Lorelei înapoi în timp, în anul în care eu eram clasa a noua, și aș ruga-o să-mi vorbească despre cât de sănătos e să te ai bine cu tine, să te accepți, să te respecți și să te iubești nu pentru cum arăți (sau nu doar pentru asta), ci pentru cine ești cu adevărat. Aș mai ruga-o să îmi spună că probleme vieții nu dispar odată cu kilogramele în plus, că fericirea nu vine doar la oamenii slabi, că încrederea în tine este totul. Dar nu o pot duce pe Lorelei înapoi timp, așa că am făcut un interviu. În primul rând pentru mine, femeia care încă o ține acolo, undeva, captivă, pe Oana din clasa a noua. Dacă e bun și pentru alte Oane, atunci e ce trebuie. 🙂

 

Fie, recunosc, când am văzut prima dată niște poze cu tine – însoțite de ceva texte de acceptare a ta și a corpului tău –, am zis: „OK, încă o tipă care a aflat că e cool să vorbești despre cât de mândră trebuie să fii de kilogramele tale.” Apoi am văzut că insiști pe temă, apoi te-am cunoscut, apoi am aflat, în sfârșit, că tu, chiar dacă te-ai suprapus cumva pe o modă, chiar crezi ce zici. Care-i, de fapt, faza cu acceptarea asta și de ce vorbim despre ea acum mai tare și mai des decât până acum?

Nu știu dacă moda s-a suprapus cu mine sau eu m-am suprapus cu moda, dar așa sunt (grasă! 😊) de când mă știu. Și printre primele lucruri pe care le observi când mă întâlnești e că îmi place de mine așa cum sunt. Atitudinea și încrederea n-ai cum s  joci. Le ai sau nu le ai.

Știu foarte bine ce înseamnă să nu te potrivești într-un tipar, ce înseamnă să te simți urâtă, să bați magazinele în lung și în lat doar pentru a-ți găsi o pereche de jeanși și cum e să întâlnești la tot pasul vânzătoare „simpatice” care îți spun siderate că nu au mărimea ta. Și-mi doresc să vorbesc despre asta cât pot eu de mult și de tare. Pentru toate femeile care duc războaie cu trupul lor, care nu se simt confortabil cu ele și încearcă să-și recapete încrederea în ele însele.

Cred că ne aflăm pe un val al diversității, de formă, gen, culoare, greutate. Și schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Cu cât suntem mai expuși la o diversitate de corpuri și fizionomii, cu atât suntem mai dispuși să tolerăm și să acceptăm și chiar să preferăm diferite tipuri de corp. Femeile au nevoie de o imagine reală și autentică, în care să se regăsească. Să înțeleagă că celulita există și că vergeturile apar pe unde nici cu gândul nu gândești. Că multe femei se confruntă cu asta și e normal să fie așa. Și că e absolut nefiresc să reduci calitatea unui om doar la aspectul fizic.

 

Insist: adică tu chiar te placi așa cum ești? Cum vine asta? 🙂

Ei, bine, da! Chiar îmi place de mine așa cum sunt astăzi! 😊 Am înțeles că nu o să mă încadrez niciodată în standardele impuse de societate, că nu o să arăt niciodată ca fetele din reviste, că am un trup diferit și nu există nici un motiv pentru care ar trebui să-mi fie rușine că sunt așa. Pentru că nu există un corp perfect. Nu o să fiu niciodată perfectă într-o lume care definește perfecțiunea doar prin ce se vede la exterior. Am învățat să accept că celulita, vergeturile și grăsimea de pe abdomen sunt parte din mine și fac din mine femeia care sunt astăzi, cea căreia nu îi e rușine să își arate rotunjimile. Mi-am dat seama că avem cu toții corpuri diferite, că e perfect normal și natural să fie așa și doar pentru că nu am măsurile clasice 90-60-90 nu înseamnă că sunt mai prejos sau că nu sunt frumoasă.

 

Etapa asta în care te afli s-a întâmplat la un moment dat al vieții tale, a fost un declic, sau ești printre puținele femei care s-au iubit pe ele însele de la bun început?

Nu a fost un moment anume, ceva care să declanșeze această schimbare sau o întâmplare nemaivăzută. Nu m-am trezit într-o bună dimineață cu soare și mi-am zis: „Gata, Lorelei, de azi îți iubești corpul așa cum este el!” Cred că, așa cum se spune, o data cu vârstă, mi-a venit și înțelepciunea, sau mai bine zis mintea la cap. E adevărat, poate, că am și fost norocoasă pentru că nu am trăit de-a lungul vieții situații dramatice legate de numărul kilogramelor sau de felul în care arăt. La un moment dat, pur și simplu m-am oprit din vâltoarea acestui carusel al dietelor, mi-am dat seama că nu forma contează și că nimeni nu-mi poate spune cum trebuie să fie corpul meu. Și am învățat să-mi iubesc rotunjimile și să-mi trăiesc viața. Și să nu mai amân lucruri sau experiențe pentru atunci când voi fi slabă. Pentru că nu se va întâmpla niciodată. 😊

 

Prin ce etape ai trecut până ai înțeles că cea mai sănătoasă e împăcarea cu tine?

Sunt grasă de când mă știu, încă de când eram mică mă simțeam diferită din cauza asta și am avut tot timpul îndoieli legate de numărul kilogramelor. Dar, deși mă pricepeam de minune să ascund asta, ele rămâneau tot timpul acolo, undeva în subconștient, și rulau pe fundalul minții mele.

Aș putea scrie cărți întregi de nutriție și jurnale motivaționale. 😊 Am vizitat o grămadă de nutriționiști în țară și în străinătate, am plătit abonamente la sală, fără să pun vreodată piciorul acolo, am ținut toate dietele posibile și imposibile. Crede-mă, nu mi-a scăpat nimic și am încercat aproape tot ce s-a inventat pe lumea asta. Toate metodele au funcționat perfect atât timp cât le respectam întocmai. Cum încercam să revin la un stil de viață normal, cum reveneau și kilogramele. Practic ajunsesem să trăiesc dintr-o dietă în alta și pot să-mi amintesc etape din viața mea în funcție de ce dietă țineam în perioada respectivă. Așa că am spus stop acestei cruciade pe care o purtam cu mine și cu corpul meu, am declarat pace și am învățat să mă iubesc fix așa cum sunt.

 

Ai suferit vreodată din cauza corpului tău, au existat momente când felul în care arăți a contat în ochii celorlalți, ai fost jignită pentru coapsele tale, pentru fundul mare?

Încă de când eram în școala generală mi se găseau tot felul de porecle în strânsă legătură cu greutatea mea și întotdeauna am fost catalogată drept „fetița aia cu chip frumos, dar ce păcat că e cam grasă.”

Apoi, mai târziu, țin minte remarcile de pe stradă ale diverșilor „binevoitori”. Cred că norocul meu a fost că nu m-am cramponat niciodată prea tare de ce cred oamenii despre mine. Și-am continuat să merg înainte cu spatele drept și cu pieptul în față. Și mai e ceva. Cred  foarte tare că oamenii își fac o părere despre tine în funcție de ce le transmiți tu. Dacă ție îți place de tine, atunci asta se vede și asta vei transmite mai departe.

 

Povestește-mi când te-ai simțit mândră de corpul tău. Cea mai mândră.

Știu că o să ți se pară bizar sau o să te amuze, dar chiar mă simt mândră de corpul meu în fiecare zi și de fiecare dată când mă uit în oglindă. Mă simt mândră când merg pe stradă și văd privirile tăioase ale trecătorilor care m-ar arde pe rug pentru că sunt grasă și mi-am permis să port o rochie mulată. Mă simt foarte mândră la sală când fac fandări cu 10 kilograme într-o mână și alte 10 în cealaltă mână. Și mă mai simt mândră atunci când primesc un mesaj de la o femeie pe care nu o cunosc și îmi spune că purtat, pentru prima oară după multă vreme, o fustă scurtă, pentru că a văzut la mine că se poate.

 

Cine sunt oamenii care ți-au dat încredere în tine? Mama, tata, bunica, învățătoarea? Cine te-a învățat lecția încrederii?

Sunt moldoveancă, așa cum știi, și niciunde în altă parte a țării nu e mai folosită  sintagma „grasă și frumoasă”. Așa că am crescut cumva cu asta. Apoi țin minte că mama îmi spunea tot timpul că sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă. Mi-au rămas foarte bine întipărite în minte aceste cuvinte. Consider că este esențial să ne învățam copii de foarte devreme să aibă încredere în ei și să-și iubească corpul indiferent de formă, mărime, culoare. Pe lângă toate astea, cea mai sănătoasă lecție e cea pe care am învățat-o singură, în urma experiențelor, a întâlnirilor cu oamenii și a situațiilor cărora a trebuit să le fac față.

 

Cât de tare crezi că te-a ajutat Facebook-ul în misiunea ta de încurajare a femeilor de a se iubi chiar și dacă au rotunjimi?

E limpede că m-a ajutat mult și că mesajul meu a reușit să ajungă în foarte scurt timp la mulți oameni. Mă bucur enorm de fiecare dată când primesc mesaje de la fete sau femei care au trăit aceleași nesiguranțe ca mine și îmi spun că le dă încredere faptul că am ales să vorbesc despre asta și să-mi expun corpul așa cum este el, fără jenă. Cred că, de fapt, asta ar trebui să fie misiunea noastră a femeilor, să ne ajutăm și să ne susținem între noi și să nu mai fim atât de critice una cu alta. Dar, sigur, nu m-am oprit la Facebook și nu mă voi opri aici. Pentru că sunt a naibii de încăpățânată și în momentul în care îmi pun ceva în cap sunt ca un uragan: nimeni și nimic nu mă poate opri.

 

Mereu – dar mereu – pozele tale primesc sute de aprecieri și oamenii îți comentează frumos pe wall. Ai și hateri?

Trebuie să îți mărturisesc că nu am încă o cohortă de hateri. 😊 Până acum am primit doar două comentarii negative: de la o domnișoară, care mi-a zis că nu e sănătos să fii așa grasă, și de la un domn chiar mi-a sugerat un program de slăbit, în cazul în care îmi doresc. Cam atât. N-am oameni care să mă urască cu ardoare. În tot cazul, am deja pregătit un remediu pentru hateri. Am să iau cu mine la sală fiecare persoană care susține ca promovez un stil de viață nesănătos și te asigur că, după un antrenament cot la cot cu mine, nu vor mai fi capabili să-și mențină teoria.

 

Ce înseamnă, de fapt, să fii o femeie cu forme? Care sunt părțile plăcute și care sunt cele mai puțin plăcute?

Să știi că nu cred neapărat în această împărțire pe tabere, în femei cu forme și femei fără forme. Și femeile grase fac aceleași lucruri normale pe care le face orice femeie: își construiesc o carieră, dansează, iubesc, se distrează și au aceleași dorințe și idealuri ca toate celelalte femei. Pentru multă lume „a fi gras” e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla pe lumea asta. Societatea a transformat sintagma „a fi gras” într-un sinonim pentru „a fi urât”. Dar nu asta înseamnă să fii gras. Să fii gras înseamnă pur și simplu că ești gras și atât, e doar o însușire a unei persoane.

Legat de modă, sunt și aici câteva tabuuri, care îți spun că dacă ești grasă ar trebui să te acoperi cât mai mult, că n-ai voie să porți haine mulate, n-ai voie să porți culoarea alb și Doamne ferește să îndrăznești să porți vreo fustă scurtă. În România încă este o adevărată aventură să găsești haine mișto în măsuri mari, dar cred că, dacă ai ceva răbdare și îți cunoști foarte bine corpul și stilul, poți să fii bine îmbrăcat și dacă nu ai un corp de model.

 

Faci sport, mănânci normal. Cât sport faci, ce mănânci, cum și cât? Cum e stilul tău de viață acum. Ai vrea să schimbi ceva la el?

Merg la sală de trei, patru ori pe săptămână, încerc să mănânc cât pot de sănătos și în același timp să nu-mi refuz nimic din ce-mi doresc, am grijă de corpul meu și am renunțat să-l mai supun la tot felul de tratamente chinuitoare. Am un stil de viață destul de agitat și haotic, plec dimineață de acasă și ajung undeva după miezul nopții. Așa că sportul reușește să mă disciplineze și să facă un pic de ordine în programul meu. Fac sport mai degrabă pentru o  minte puternică, decât pentru corp frumos. Dacă ar fi să schimb ceva, mi-aș dori să fiu nițel mai ordonată. 😊

 

Spune drept, ți-ai dorit vreodată să fii slabă? Toate fetele și femeile își doresc asta, nu? Îți mai dorești asta din când în când?

Oh, da! Mi-am petrecut aproape jumătate din viață dorindu-mi și încercând să ajung slabă. Îmi imaginam că dacă o să ajung slabă, toate problemele vieții mele vor fi ca prin minune rezolvate și voi fi fericită. Acum, sunt bine cu mine. Sunt mulțumită cu cele 84 de kilograme pe care le am și nu-mi mai doresc să slăbesc.

 

Din experiența ta cu alte femei cu care ai vorbit pe temă, ce ne determină să fim atât de aspre cu noi și corpurile noastre?

Cred că suntem bolnavi de perfecțiune. Și boala afectează în egală măsură bărbații și femeile. Dar se pare că noi femeile avem o înclinație mai mare spre treaba asta. Ne dedicăm mai mult timp pentru a fi frumoase, cheltuim mai mulți bani pentru asta și avem o rată de a ajunge anorexice sau bulimice de zece ori mai mare decât la bărbați. Primim mult mai des comentarii despre felul în care arătăm de la prieteni, de la iubiți și câteodată chiar de la persoane complet necunoscute. Trăim într-o lume în care oricine își poate da cu părerea despre cum arăți. Ni se spune că suntem prea grase sau prea urâte; că nu suntem suficient de bune sau de puternice.

Aș vrea că toate femeile de pe lumea asta să se simtă mândre de corpul lor. Și să conștientizeze că nu trebuie să respecți vreun standard sau să te încadrezi într-un șablon impus de societate.

 

Cine ești tu, Lorelei, și ce vrei de la tine, de la noi, de la viață?

Sunt o moldoveancă aprigă de la Tecuci și-mi doresc să fiu sănătoasă, fericită, să fac bine și să schimb lumea. 😊

 

Cum sunt zilele tale? Căci știu că nu ești doar o tipă care stă pe Facebook și pe Instagram și scrie despre cât de cool e ea. Ce faci, cu ce te ocupi, cu ce îți umpli timpul la birou?

Zilele mele nu prea seamănă între ele și cred că acesta este unul din motivele pentru care îmi place atât de mult ce fac. Am o agenție de PR și mă ocup de clienți din zona de fashion, beauty și lifestyle, așa că programul meu este unul destul de aglomerat, se împarte între shootinguri, evenimente, întâlniri cu clienții, ședințe cu echipa, călătorii și strategii. Și, ca să mai ies din agitația asta, îmi iau câteodată zile în care doar citesc, scriu, observ și planific.

 

Agenția ta se numește We are Heroes. De ce?

Se numește așa pentru că eu cred foarte tare în acest val de influenceri, de „digital heroes” cum îi numim noi la birou și încă din momentul în care am gândit conceptul agenției am știut că mi-aș dori ca majoritatea campaniilor să fie create în jurul influencerilor și să ne transformăm într-un catalizator al eroilor din online în tot ceea ce ține de fashion și lifestyle. Cred ca atât prezentul, cât și viitorul este al lor. De altfel toți oamenii mei care lucrează pe proiecte sunt și influenceri într-un anumit domeniu conex.

 

Cât de tare ești împăcată cu viața în România? Te-ai gândit vreodată că bucuria e în altă parte?

Uneori cred că am mintea un pic mai bătrână decât vârsta mea și sunt foarte atașată de locurile și oamenii de aici. E ca într-o căsnicie: când ceva nu merge bine sau unul dintre soți se îmbolnăvește, soluția nu e divorțul. Nu m-am gândit niciodată să părăsesc România, nici când eram studentă, și nici acum, cu toată nebunia care se întâmplă pe scena politică. Cred că bucuria vine din noi, din ce alegem să dăruim celor din jur și din modul în care ne raportăm la problemele care ne înconjoară.

 

Cum erai tu când erai mică – ce-ți doreai să te faci când vei fi devenit mare?

Aș zice că eram o variantă mai puțin șlefuită și mai puțin diplomată a ceea ce sunt astăzi. Eram veselă, energică, vorbăreață și tot timpul gata să-mi argumentez părerile. Țin minte că de fiecare dată când colegii mei intrau într-o încurcătură sau primeam o pedeapsă care se răsfrângea asupra întregii clase, eram pusă în situația să găsesc o soluție salvatoare. Eram genul de grasă populară, vocală și în general șefă sau membră în tot felul de comisii și comitete. 😊 Oh, Doamne, am vrut să mă fac multe lucruri! De la învățătoare, croitoreasă sau medic, la actriță sau manager. Cred că, într-un fel, ceea ce fac astăzi le îmbină pe toate.

 

Care e cea mai frumoasă și mai colorată amintire a copilăriei tale?

Cea mai colorată amintire este, de fapt, o perioadă colorată la mine. Cam până pe la 7 ani am crescut la bunici, la țară, printre toate soiurile de animale și cred că asta e perioada în care m-am simțit cel mai liberă. Îmi aduc aminte de lucruri pe care nu știu dacă copii le mai fac astăzi: cum scoteam calul la plimbare cu lesa (pentru că așa văzusem eu la oraș că se face 😊), cum hrăneam mieii cu biberonul la gura sobei, cum am luat de vreo câteva ori păduchi pentru că îmi plăcea să mă joc cu găinile, cum mă ascundeam în șură sau cum făceam gogoși cu bunica. Cred că mare parte din aceste experiențe m-au ajutat mai târziu în relaționarea cu oamenii și m-au făcut să-mi înving multe temeri.

 

Care sunt marile și micile bucurii ale vieții tale, ce te bucură, ce te fericește?

Sunt foarte încântată de faptul că reușesc să-mi păstrez entuziasmul și să vibrez cu lucrurile simple. Sunt fericită că viața, cu toate problemele ei, nu m-a înăsprit, dimpotrivă m-a făcut mai curajoasă și mai puternică. Îmi place să merg la piață, să-mi umplu casa și biroul cu flori, să ascult oameni și poveștile lor la o cafea bună. Să alerg pe plajă și să mă joc cu bebeluși sau căței. Asta e și un fel de terapie. 😊 Și mă bucură foarte tare că am prieteni mișto în jur și că am norocul să fac exact meseria care îmi place. (Fie vorba între noi, nu știu să fac altceva.)

 

 

 

Foto: arhiva personală, revista Femeia.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *