#RomâniaPlecată (2) Ioana Casapu, Berlin: „Când am ajuns la Control pașapoarte, vameșul mi-a spus «Nu plânge»”

Am în minte de multă vreme o serie cu povești ale românilor plecați. Acum a venit timpul ca ea să apară, poveste după poveste. Vor fi aici istorii de viață ale unor oameni pe care îi știu, dar și ale unor oameni pe care nu îi cunosc. Vor fi aici vorbe de la români din familia mea, dar și vorbe de la prieteni și mulți străini. Vor fi aici, laolaltă, povești ale unor persoane care au opt clase, doar liceul, studii post universitare sau care sunt doctori în științe, badante, dar și IT-iști, ingineri, dar și gunoieri, cofertari, dar și șoferi, profesori, dar și medici, chelneri, dar și profesori.

Sub numele #RomâniaPlecată, voi strânge interviuri ale unor români plecați, care nu s-au rupt – și care, cel mai probabil – nu se vor rupe niciodată cu totul de țară. Ei sunt „diaspora” mea. Și, pentru mine, chiar dacă sunt diferiți, ei sunt, cumva, toți la fel. E timpul să îi cunoști fără să le mai pui etichete.

 

 

Astăzi, un interviu cu Ioana Cristina Casapu, care locuiește la Berlin.

 

 

Când ai plecat din România (în ce moment al vieții tale)?

Am plecat de trei ori din România, în trei momente foarte diferite. Am plecat prima oară în Barcelona, cu un vernisaj de fotografie Polaroid, în 2015, după ce decisesem cu foarte puțin timp înainte că viața mea în București devenise foarte complicată financiar și îmi doream o schimbare generală de mediu și de șanse. Din Barcelona, m-am mutat la Berlin, ca să lucrez cu proiectul Berlin Art Parasites, într-un moment în care cea mai presantă nevoie personală era un switch de carieră. În 2016, când proiectul s-a încheiat, m-am întors la București pentru un an, cu gândul că acasă e acum în altă parte, și cam asta a fost, mi-am dat un an termen să plec din nou, mi-am încheiat toate socotelile și proiectele și am făcut ceea ce numim un an sabatic.

Și mai important decât momentul plecării, de ce ai ales să faci asta? A fost o decizie greu de luat – cât a durat de la gând la momentul Z?

Am ales să fac asta dintr-o sumă de nevoi: nevoia de identitate, nevoia de oportunități, nevoia de nou, nevoia de rădăcini, nevoia de a-mi înfrânge fricile și condiționările, nevoia de cultură, nevoia de a lucra cu un terapeut specializat în metoda pe care o studiez, nevoia de a avea o viață stabilă sau de a învăța să navighez instabilitățile cu mintea limpede, nevoia de a mă plăcea mai mult pe mine și de a crește. A durat puțin, de fiecare dată. Cel mai mult am așteptat un an.

Cu ce gânduri ai plecat și cum a fost ziua plecării? Dacă îți mai amintești de ea, m-ar ajuta să-mi povestești un pic emoțiile și trăirile acelei zile.

Ziua primei plecări a fost 2 iulie 2015, aveam un zbor de seară spre Barcelona și m-au condus la aeroport părinții și trei prietene. Ne-am făcut poze cu toții la Plecări, am primit flori și o scrisoare despre care mi s-a spus să o deshid abia la destinație, s-a vărsat apă la șoareci, în fine, tot tam-tamul. Când am ajuns la Control pașapoarte, vameșul mi-a zâmbit privindu-mi biletul fără retur și mi-a spus cu blândețe Nu plânge. Apoi a fost mai simplu, când m-am mutat prima oară la Berlin, am plecat cu entuziasm, și am aterizat cu o melancolie glorioasă, era un apus strălucitor, acel golden hour pe care ne place să îl instagramăm, mie îmi cânta Mazzy Star în căști și mi s-a părut atunci că viața va fi perfectă. A treia oară a fost simplu: mă duceam deja acasă.

Ce te nefericea, ce te nemulțumea, ce îți lipsea cel mai tare atunci când ai decis să pleci?

Calitatea vieții. Sigur că banii sunt o parte decisivă în calitatea vieții, însă poți să ai o viață de calitate chiar și atunci când nu ai mulți bani, prin felul în care îți construieși o viață nouă, în care nu te simți judecat, în care nu te temi să mergi la spital ca să nu riști infecții, diagnostice greșite sau nepăsare, în care poți respira un aer mai curat, poți face baie în lac, poți cunoaște oameni de peste tot, poate cu lecții și pasiuni mai apropiate de nevoile tale, și poți călători, crea și acumula experiențe care sunt mai relevante pe termen lung decât tatonările și eschivările de la limita zonei de confort.

 

Foto: Frank R. Schröder

 

Cum e viața ta acolo: ce muncești (și ce munceai când erai în România), cine îți sunt prietenii, care sunt diferențele cele mai mari pe care le-ai perceput comparativ cu România?

În România, în ultimii ani, am avut o agenție de creație, iar înainte să plec la Berlin în 2017 eram project manager pe divizia europeană de publishing a Thought Catalog (New York). Când am plecat, am vrut să nu fac nimic o vreme mai lungă, dar planul ăsta a eșuat lamentabil, mi-am dat seama că nu pot să stau degeaba deloc, m-am apucat să studiez mai serios psihologie, am făcut un Podcast, am început să scriu o carte, și apoi am lucrat la școala mea, Embody Through Storytelling. Am muncit și din Berlin, în ultimul an, dar mult mai rar decât o făcusem în ultimii 12 ani, proiecte punctuale de branding pentru România și alte țări, am încercat să navighez instabilitatea asta și, dacă vrei, criza existențială a expatului, cu ajutorul prietenilor noi pe care mi i-am făcut sau pe care îi aveam deja aici, cu ajutorul studiului, cu ajutorul somnului și al scrisului. Despre relocări se spune că sunt al treilea factor major de stres după un deces în familie sau pierderea carierei. Despre Berlin se spune că e orașul în care ori te pierzi, ori te regăsești. Una dintre diferențele esențiale pe care le-am perceput eu față de România este că poți fi acceptat, respectat și integrat aici indiferent ce lucrezi, cât câștigi, sau cum alegi să îți petreci viața.

Cât de legată ești încă de țară? Vii în vizită, cât de des, ești la curent cu știrile, vorbești cu prietenii despre realitatea de aici?

Legătura mea cu țara a tot evoluat. Am venit des în vizită, cel mai adesea șederi foarte scurte, pe care mi le-am umplut până la refuz cu muncă, cu întrevederi cu cât mai mulți prieteni și cu un program compact și făcut dinainte, aproape la minut. Cred că în spatele acestei decizii a fost o teamă că m-aș plictisi sau enerva de un aspect sau altul care nu-mi plăceau înainte, și îmi doream cumva să nu apuc să pățesc asta, știi? Apoi lucrurile s-au mai schimbat, vizitele astea scurte au început să mă umple de melancolii ciudate, de genul ce ar fi fost dacă aș mai fi stat două zile, ah de ce îmi iau mereu zborul înapoi într-o vineri când aș putea să rămân până luni? Dar cred că relația mea cu Bucureștiul este încă sensibilă și, fără aceste vizite scurte și planificate în detaliu, probabil că nu aș putea să mă bucur cu adevărat de timpul petrecut în România și m-aș imersa suficient de mult în realitatea de acolo încât să mă simt, cu parere de rău, neputincioasă și întristată de situația generală a societății.

Ce ai luat cu tine acolo și ce nu ai putut lua? Efectiv, mi-ar plăcea să știu ce ai pus în bagaj, pe lângă haine. Poate o amintire, poate un dar de la prieteni…

Fotografii cu familia și prietenii, scrisori și vederi primite de la cititori. Am un perete plin, vrei să-l vezi?

 

 

„Dor” e un cuvânt pentru care nu exista traducere în alta limbă. Ce înseamnă, pentru tine, dorul de România? Care sunt imaginile pe care le pui în definiția acestui cuvânt?

Părinții și prietenii rămași acolo, amintiri de când eram mai tânără cu locuri care au dispărut împreună cu viața lor vibrantă, o plimbare de la Liceul Lazăr, unde am studiat, până la Piața Universității, pe tocuri (orașele ca Berlinul sunt o provocare în sensul ăsta din cauza distanțelor și pavajelor). Dorul meu de România e în unele dimineți îndărătnice chiar și doar dorul de a merge la coafor.

Ai plâns vreodată de dor de România și de oamenii de aici? Când și de ce?

Am plâns aproape patru zile, încontinuu, când a fost Colectiv. Am plâns de neputință, de frică, de exasperare, și de toate lucrurile care ne confirmă micimea noastră de particule într-o lume fără sens. Am plâns la serviciu, am plâns pe stradă, am plâns la coadă la magazin, în Berlin lumea sărbătorea Halloween-ul cu veselie și atunci am plâns și la o petrecere, încercând să dansez și să uit, și uite că îmi vine să plâng și acum când îți povestesc.

Au existat momente în care ai simțit că nu aparții țării de adopție și că vrei să te întorci? Care a fost un astfel de moment?

Am simțit că nu aparțin de mai multe ori, de fiecare dată când mi-am spus că nu sunt în stare să îmi fac o viață aici, dar aceeași viața a dejucat cumva momentele astea și mi-a dat încredere că o să pot. Viața de expat poate fi și o serie de manevre divine, și o corvoadă, dar să mă întorc, ce-i drept, nu mi-am dorit, nici când a fost cel mai dificil.

Crezi că viața ta ar fi fost altfel dacă acum, în 2018, trăiai în România? Mai bună, mai rea?

Cine știe? Cert e că, dacă trăiam în România, n-aș fi aflat atâtea lucruri despre mine câte am aflat anul ăsta. Aș fi făcut alte greșeli, sau poate aceleași de până acum, aș fi învățat probabil să șofez, aș fi continuat să mă îndrăgostesc, să scriu sau să fac proiecte personale, dar aș fi continuat probabil și să mă plâng. Viața asta de aici m-a făcut un om mai sincer, mai împăcat, mai umil și – aș spune că ăsta e cel mai mare câștig – m-a ajutat să mă plac mai mult și să îmi dau voie să fiu cine vreau. Știi, eu cred că lucrurile astea sunt scrise dinainte, e doar o noțiune de timp să ajungem pe drumul nostru.

Ai plecat de tot sau doar pentru o vreme? La modul ideal, când și de ce te-ai întoarce în țară? Cine și cum te-ar putea determina să faci asta?  

Am plecat pentru o vreme nedeterminată. Nu știu dacă vreau să rămân aici încă doi ani sau încă zece. Berlinul mi-a schimbat compasul interior și felul în care mă raportez la planuri: uneori e mai bine să le faci chiar și doar de la o zi la alta. Viața se poate schimba într-o clipită. M-aș întoarce în țară, dacă mă întrebi acum, ca să pun bazele unei școli de storytelling, o instituție efectivă. Sau ca să-mi fac un bar, mereu am zis că după 45 de ani mi-ar plăcea să am un bar.

Cât de tare te deranjează când cineva pune la zid oamenii din diaspora și îi jignește? Te ating jignirile sau te lasă rece?

Nu m-am lovit personal de asta prea mult, dar pot să-ți spun că uneori întrebarea De unde ești? deschide ușa la discriminare, și e o chestie sensibilă. N-am perceput sau nu m-am identificat de-a lungul vieții cu ideea asta, de pildă, că sunt din Estul Europei. Apoi devine ceva care îți intră în limbaj și ție, oamenii sunt adesea curioși despre România, între tineri mereu se găsește cineva care a fost acolo sau știe pe cineva care a fost și i-a plăcut, în cadrele astea poți deveni uneori un animăluț exotic care e rugat să povestească despre țara lui, și cumva, asta te ajută și pe tine să pui în perspectivă lucruri despre locul de unde vii și să spui povestea asta obiectiv…

Ești fericită cu viața ta de acum?

Uneori sunt foarte fericită.

Ce te-ar face și mai fericită?

A venit momentul pentru stabilitate – geografică, emoțională, financiară. Să fac un master în științe cognitive pe care mi-l doresc mult, să mă ocup de școala mea și să fiu sănătoasă.

 

 

 

Foto: foto deschidere Oleg Yakovlev, foto portret Frank R. Schröder și arhiva personală a Ioanei.

Pe Ioana o puteți găsi și aici.

 

 

 

Citește primul episod, aici. 

1 Comment
  • Raluca
    September 1, 2018

    Felicitari pentru initiativa, foarte faine si emotionante articolele din #RomaniaPlecata!

    Sper sa nu crezi ca-s carcotasa, dar, din cate stiu eu, dor are echivalent si in alta limba. “Saudade” al portughezilor are acelasi inteles. Poate mai sunt si altele, dar pe asta l-am descoperit eu de mult, cand eram mica si ma uitam la telenovele(si am vorbit de curand cu un portughez despre asta ca sa-mi confirm parerea).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


error: Content is protected !!