Manifest pentru fapte mici, dar bune

Avea câteva luni când am mers împreună ca să-mi tund eu părul și să-l donez. Avem poză din ziua aceea și-i voi aminti peste ani.

 

Avea un an și jumătate când am umplut, împreună, o cutie de pantofi pentru o fată. Am pus acolo o eșarfă, o carte, dulciuri, o panglică de păr și niște cosmetice și, deasupra, o scrisoare. Evident că nu a înțeles el ce facem și mai ales pentru cine, dar a fost prezent și am rămas cu amintirea asta. Acum, anual, de Crăciun, avem tradiția unui cadou într-o cutie de pantofi, pentru un necunoscut.

 

Avea sub doi ani când m-a întrebat dacă poate să-i dea o banană cerșetorului aflat în fața unui magazin din cartier. “Sigur că poți”, i-am zis. Și i-a întins banana bărbatului, apoi au stat de vorbă, ca doi oameni mari. Nu mă văzuse făcând asta, nu îi vorbisem vreodată despre cum e bine să faci din când în când asta, doar s-a gândit el, cu mintea lui de om în miniatură, că bărbatul acela ar primi o banană de la el. M-am bucurat.

 

Tot doi ani avea și când a mers pe stradă, pe lângă grădiniță, și, împreună cu mai mulți colegi, au împărțit biscuiți și decorațiuni făcute de ei unor trecători străini, în luna decembrie. “Zâmbește-mă!”, i-au zis la grădiniță. Iar în poze am văzut un om mic cu mâna întinsă spre un om mare și bucuria unui act de bunătate absolut gratuit. Ce mirare cu lacrimi amestecată în ochii trecătorul. Dar și ce emoție bună!

 

Avea doi ani și jumătate când am făcut, împreună, un colet pentru un băiat de vârsta lui, un băiat care nu are jucării. A ales singur două mașini și le-a pus in cutie. Nu mi-a spus niciodată-niciodată că ar vrea mașinile alea înapoi. Nu l-am forțat să doneze, dar i-am explicat, clar, pe limba lui, că există copii care nu au atât de multe jucării câte avem noi în lada mare și în celelalte două mici.

 

Tot doi ani și jumătate avea și când a început să strângă gunoaiele din parc, de pe plajă, de la munte. A trecut un an de atunci și în continuare le strânge, pur și simplu, iar despre cei care le-au aruncat crede că au greșit. Dacă îi va prinde vreodată, e hotărât să le explice că gunoiul se aruncă la coș, că nu-i frumos altfel.

 

Avea trei ani când am făcut, împreună, pentru un proiect de la grădiniță, trei cutii pentru economii. Una dintre ele e cea în care punem bani pentru fructele pe care le cumpărăm copiilor din satul bunicilor. “Bani de donat” scrie pe cutia cu buline colorate, pe care am desenat mai multe inimi. Ai zice că la vârsta asta trece ușor peste aceste întâmplări. Dar nu-i așa. Știe exact pentru ce e cutia cu buline și ia foarte în serios această misiune.

 

Are trei ani și puțin peste jumătate și deja înțelege foarte bine multe dintre lucrurile care se întâmplă în jurul lui. Îl tratam ca pe un om mare și îi vorbim și despre tristețile acestei lumi: că există copii care nu au cinci degete la mâna, cum are el, că există copii care nu au atâtea zeci de mașini, cum au el și fratele lui, că există copii ale căror mame nu le pot face biscuiți cu unt și nucă, cum le fac eu. Ne-am obișnuit să vorbim cu el, încet, câte puțin, și despre aceste adevăruri. Și, la fel cum au făcut și ai mei cu mine (și abia acum, mare, am realizat), să îl învățăm să se observe și în funcție de cei care au mai puțin, nu doar în funcție de cei care au mai mult, așa cum ne vine, de multe ori, mai la îndemână.

 

Am citit de curând un articol care vorbea despre câteva lucruri care fac din părinți niște părinți mai buni și îi ajută să crească niște copii mai empatici. Având la baza niște studii de cercetare realizate la Harvard, articolul puncta că e ideal să le zicem copiilor noștri nu doar “cel mai important lucru e să fii fericit”, ci “cel mai important e să fii bun și să fii fericit”.

 

Poate nu e la îndemână, în goana asta nebună în care suntem, să crești copii buni, dar e important să fim din ce în ce mai mulți cei care ne dorim asta. Un prim pas, dacă ne dorim cu adevărat de la copiii noștri să fie (mai) buni, pentru a ajunge niște adulți cărora le pasă mai mult, e să le fim exemplu. Și nu trebuie să plecați voluntari în Africa pentru a le fi exemplu. E de ajuns să le vorbiți despre respectul egal pe care îl merită oamenii, să le spuneți că există oameni care nu au casă, masă, mașini, să le spuneți și să le arătați ce fapte bune faceți voi, să le arătați că vă pasă de semenii voștri care au mai puțin decât voi, să le transmiteți, zi de zi, să nu uite că nu sunt singuri pe lume. Doar că sunt un pic mai norocoși.

 

Bunătatea se învață și se exersează, e ca la sport. Și cu cât o exersezi mai des, cu atât ți se pare mai ușor. 🙂

 

În trei ani și puțin peste jumătate, David mi-a dat multe lecții. Una dintre ele e clar legată de faptele mici și bune. Iar ce mi-a amintit el este că faptele mici contează mult, mult mai mult decât am crezut vreodată. Să dai “bună ziua”, să duci la coș un ambalaj de biscuiți, să-i duci o felie de tort doamnei de la magazinul cu ochelari de lângă casă, să donezi hainele pe care nu le mai porți, să bucuri alți copii cu câteva dintre jucăriile copiilor tăi, să întinzi o banană unui străin, să zâmbești, să zici mulțumesc, să împarți. Fiecare gest de bunătate simplă face minuni. Trebuie numai să vrei să vezi asta.

 

*Dacă nu aveți idee ce fapte mici și bune puteți face, găsiți o listă aici, o listă pe care am făcut-o în urmă cu ceva vreme, sau pe www.faptemici.ro . Faptemici.ro este o inițiativă HARTMANN România – „200 de fapte mici în fiecare lună”, prin care compania s-a alăturat eforturilor Hospice Casa Speranței, Fundației Principesa Margareta a României, Asociației Dăruiește Viață și Asociației MagiCAMP, oferind sprijin material prin donații de produse specifice necesare beneficiarilor acestor organizații. În decembrie – luna dedicată copiilor, în cadrul campaniei, Asociația MagiCAMP va primi 200 de pachete cu instrumente măsurare a temperaturii (termometre Veroval Febră 2în1 și termometre Thermoval Kids Flex). Pentru că oamenii de la HARTMANN cred în puterea faptelor mici care pot schimba lucruri, care pot face binele adevărat mare.

 

 

Be happy & nice și faceți fapte mici,

Oana